„Lacul fără fund” sau Lacul
Vulturilor era de ceva vreme pe lista scurtă de călătorii și deja devenisem
nerăbdătoare să ajung și eu acolo ... Și eu și Gașca Veselă. Trecuseră mai bine
de doi ani de la prima discuție despre misterele și frumusețile locului și ceva mai
bine de-un an de la prima tentativă de „cucerire” curmată la intrarea-n traseu
de-o ploaie nărăvașă și rece, cu spume, șiroaie și noroaie, care părea fără
sfârșit. Și uite așa în loc de-un selfie la lac, am făcut unul pe Tâmpa cu tot
Brașovul încălzit de soare.
Acum vremea era destul de
prietenoasă, poate doar puțin cam călduroasă, iar Lacul Vulturilor avea să fie
prima dorință montană a concediului. Așa că după un prim popas la Cascada
Pruncea, în jurul orei 11.00 parcam mașina la intrarea în traseu, în dreptul
podului de lemn ce trece râul spre Cabana Valea Neagră; pod pe care aveam să-l
traveresăm pedestru. Habar nu am dacă pe acel pod se trece cu mașina sau nu și
chiar dacă între timp piticii mei de pe creier s-au obișnuit cât de cât cu
podurile instabile, mișcătoare, șubrede la prima vedere și simțire, tot nu-mi
doresc să aflu cum ar fi trecerea cu o tonă pe patru roți ... cel puțin nu cu
mine în mașină ... nici șofer, nici pasager.
Cascada Pruncea
Traseu parcurs:
Cabana Valea Neagră (540m) – Poarta
Vânturilor (1488m) pe bandă roșie;
Poarta Vânturilor (1488m) – Lacul Vulturilor (1420m) pe punct roșu
(urcare și coborâre pe același traseu)
Diferență de nivel: ~1020m
Lungime traseu: ~ 22 km (dus, întors)
Timp parcurs: ~ 7 ore
Barajul Siriu
Documentarea temeinică a
traseului, cea cu analizat harta, diferențele de nivel, gradul de dificultate,
consultat părerile și ascultat sfaturile altora ce fuseseră pe acolo înainte, o
făcusem c-un an în urmă la prima încercare. Atunci știam, teoretic, 80 % din ce
urma să se-ntâmple pe traseu. Acum, pur și simplu nu am avut timp să deschid
nici măcar harta înainte de a face primul pas pe podul de lemn și din nu știu
ce motiv rămăsesem cu senzația unui traseu ușor și scurt. Doar podul de
început, întipărit bine-n memoria piticilor mei ce mai anima c-o descărcare de
adrenalină. În rest totul din mintea mea ducea spre o plimbare relaxantă-n
natură, fără prea mult efort, iar panoul acela de-nceput de traseu cu doar două
ore jumate până-n Poarta Vânturilor îmi întărea convingerile. Greșeală majoră
de abordare, dar na ... Noroc că nu prea le am eu cu renunțatul, c-așa-mi
venea, de pe la al treilea urcuș interminabil să-i las pe alții să se bucure de
lac și să-i aștept pe-o pătură la plajă în poiana de lângă mașină.
De-a lungul timpului piticii
mei omniprezenți și-au făcut propriul lor clasament al punctelor dificile ale
unui traseu în ordinea fobiilor ce urlă din interior: înalțime / hău / căzut în
gol, lanțuri și poduri mișcătoare. Și chiar dacă urcarea infinită nu e chiar
punctul meu forte, cel puțin până-n pandemie nu reprezenta nici o problemă,
nimic dificil, condiția mea fizică m-ajuta să merg oriunde și oricât. Dar, se
pare, că din starea de urgență am ieșit c-o lene și absolut tot ce am de
făcut pleacă de la premisa: „Bă, e greu!”. Probabil mă obișnuisem cu a nu mai
face mare lucru. Prima lună a fost cruntă, dintr-o persoană activă, rar
pe-acasă, brusc eram obligată să nu părăsesc perimetrul, dar apoi „programul de
porc” – dormit, mâncat, lenevit, muncă puțină, mâncat și iar mâncat și iar
dormit – m-a cuprins în brațele lui și m-a-nvelit dându-mi senzația aceea de
bine pe care o ai în pătură, la gura sobei într-o seară geroasă de iarnă. Și
uite așa s-a născut lenea ... și uite așa am luat câteva kilograme, ce-s cam
greu de cărat la deal ... și uite așa după două luni de stat, condiția mea
fizică nu vrea să mai revină și nici psihicul nu e dispus să tragă de fizic
să-l scoată din zona de confort. Așa că pe la a treia urcare interminabilă îmi
venea să mă așez undeva la marginea drumului și să trag un meritat pui de somn.
Cu lenea despre care vă
vorbeam, contracarată umil de entuazismul primei zile de concediu, am pornit
agale pe drumul forestier încălzit de razele soarelui, iar jumătate de oră a
fost chiar ușor, cu o diferență de nivel lină, cât să putem să și povestim câte
ceva, că tot nu ne mai văzusem de ceva vreme. Apoi, cum am intrat în pădure,
bucuroși că scăzuseră drastic șansele de insolație, am început să urcăm o pantă,
două, trei ... habar nu am câte ... dar am urcat, și-am urcat, și-am tot urcat
... ne-am mai oprit pe parcurs când nu mai puteam, dar în principal doar am
urcat printr-o pădure fără sfârșit și fără nici un peisaj notabil care să
spargă monotonia și să ne mai dea puteri. După prima pantă nu mai povesteam
nimic, după a două boscorodeam, după a treia înjuram și apoi liniște, că nici
putere să ne plângem nu mai găseam. Habar nu aveam cât mai era până la lac sau
la a câta pantă fără sfârșit ajunsesem, dar cum mă chinuiam eu să urc în ritmul
meu de melc, pe care-l simțeam mai mult decât alert, aplicația mea de
înregistat drumeția și-activitatea sportivă vibrează și mă-ntreabă nonșalant:
„Te-ai oprit? Încheiem exercițiul?”
Până și tehnologia făcea
mișto de mine pe urcarea asta. Turbam la interior, piticii își smulgeau părul
din cap, dar picioarele nu înțelegeau nimic, atât puteau ele și urcau încet,
încet. În general regula noastră e că pauzele le facem pe drept, adică nu-n
pantă. Mă tot uitat la Adriana, care era cu vreo 5, 10 metri înaintea mea și
speram să se oprească. Când ne intersectam privirile speram să-i văd sclipirea
din ochi care să-mi spună că mai avem puțin ... dar nici asta nu se-ntâmpla.
Urcam, mă opream, mă târam ... kilogramele-n plus acumulate-n carantină erau
din ce în ce mai greu de cărat ... monotonia pădurii mă făcea să-mi pierd
răbdarea, doar faptul că mă apropiam vertiginos de cele două ore jumătate de
traseu mă mobiliza să merg mai departe. Pe undeva pe urcarea aia mi-am adus
aminte de entuziasmul copilului ce-am fost odată, și cum pe-o urcare
asemănătoare susțineam în alergare că atunci când nu mai pot s-alerg voi merge-n
mâini să-mi odihnesc picioarele. Acum puterile astea de supererou păreau din
altă epocă.
O coborâre ușoară mă bucură
rapid, îmi trag sufletul, mă odihnesc mergând. Dar bucuria nu țin e prea mult, că
de ... tot ce-am coborât urcăm la loc și-nzecit. Ne încurajam reciproc și după
vreo 2 ore și-un pic vedem primul luminiș. Eram ferm convinsă c-am ajuns. Cu
ultimele puteri ies din pădure căutând lacul și cabana de lângă, dar singurul
lucru găsit a fost o pășune cu iarbă-naltă, o stână și mulți câini, mari,
lățoși și extrem de gălăgioși, ce veneau spre noi în încercarea lor de apărare
a teritoriului. Eu le citeam în privire pofta de a mușca, dar de data asta
piticii Adrianei au fost ceva mai guralivi ca ai mei. Ne-am împrietenit și c-un
pic de lugu, lugu, ce faci, câine? ce frumos ești, tu! am trecut mai departe în
altă pădure, de data asta ceva mai prietenoasă. Urcarea grea trecuse, dar
puterile noastre scăzuseră considerabil, așa că după stână ne-am oprit pentru o
pauză ceva mai consistentă. Era puțin frustant că nu mai ajungeam și mai
frustant că nu prea știam nici cât mai avem până la final. Eram noi pregătiți
cu lanterne și frontale dar tot nu voiam să ne prindă noaptea prin pădurea aia
interminabilă. Semnalul de la telefon și internet a fost mai mult inexistent de
când intrasem în județul Buzău; iar pe traseu nici nu se punea problema să-l
mai caut. Totuși, după ce-am trecut de stână, fix la locul de popas, a apărut
un G și-am reușit să prindem câteva descrieri de pe-un blog de călătorii și așa
ne-am dat seama c-am mai avea vreo oră pân’ la lac. Dacă am urcat atât,
urcăm și mai departe. Las’ că putem și de acolo am mai făcut o oră doar să
ieșim din pădure.
În sfârșit peisaj!
3 ore juma’ de pădure
deasă și monotonă aș putea spune că au fost cam multe ... Și ce să mai zic că
drumul de-ntoarcere tot prin pădurea aia a coborât. Ajunsesem la Poarta Vânturilor.
După toată urcarea aia, ne felicitam reciproc că renunțasem prima dată și că nu
ne-am pus cu ploaia. Ne-aducem aminte de poveștile pline de noroi ale unor
prieteni și da!, dacă plouă traseul e impracticabil. Nici nu vreau să-mi
imaginez cum aș fi urcat pantele alea alunecând în toate direcțiile. Sau
alunecând pe burtă iar la baza pantei și tot așa ca-ntr-un film prost ... sau
ca-n desene animate când spre amuzamentul copiilor se repetă la nesfârșit urcatu-n alergare urmat de-o alunecare dramatică de undeva de aproape de vârf.
Doar că-n cazul nostru n-ar fi fost nici o distracție, doar o mare nămoleală.
Din Poarta Vânturilor la
Lacul Vulturilor am ajuns relativ repede, 15-20 minute, iar peisajul ce se
vedea-n zare ne-a animat puțin cât să ne mai scoată din depresie. Pe coamă, privind
lacul din vale, ne-am oprit. Când am văzut eu că ce cobor până la lac trebuie
sa urc iar mi-a trecut avântul. M-am așezat pe iarbă și le-am zis la toți că
acolo îi aștept. Și ei au făcut la fel ca mine. Am mâncat, am făcut fotografii,
și cel mai important, ne-am tras sufletul și ne-am mobilizat pentru drumul
de-ntoarcere, care acum nu mai avea nici o necunoscută. În 2 ore
juma’ eram la mașină, măcinată de-o-ntrebare:
Oare a meritat să urc atât prin pădurea aia anostă și fără de sfârșit doar pentru imaginea cu lacul de final?
Și chiar dacă după ce-am
coborât de pe Vârful Toaca, am afirmat că și Lacul Vulturilor mi-a plăcut cât
de cât, întrebarea asta nu-mi dă pace nici acum ...
