Unsprezece motive pentru care să-ți cheltuiești banii în Sinaia (drept la replică)

de 
Chiar dacă nu aveam de gând să postez prea curând și nici nu-mi propusesem să scriu acum despre acest subiect, foarte drag mie, uite că soarta sau mai bine zis Facebook mi-a scos în cale un articol scris de Bogdan Stoica, cu care evident nu sunt de acord și, habar nu am din ce motiv, mă ambiționez să-mi dau mie, iubitor al orașului Sinaia, un drept la replică. Uite și articolul aici – Zece motive să nu-ți cheltuiești banii în Sinaia – asta ca să știți despre ce vorbesc.
Într-un fel îl înțeleg, și-a spus omul părerea și nu-l condamn pentru asta (între noi fie vorba și eu fac același lucru) ... E opinia lui și i-o respect ... Știu și eu că e o chestie de gusturi, așa cum nici eu nu mă dau în vânt după unele orașe, pe care le-am văzut, așa nici lui nu-i place Sinaia ..
Share This:    Facebook Twitter Google+ Stumble Digg

Penitenciarul Doftana – din poveștile părinților copii

de 
Penitenciarul Doftana (sursa: Historia.ro)
Prima dată am auzit de Penitenciarul Doftana de la un bătrân, pe care l-am întâlnit întâmplător pe o stradă-n Câmpina, în timp ce căutam disperată primăria. Scurt și la obiect, mi-a arătat clădirea din spatele lui, i-am mulțumit și am fugit la treburile mele. Ar fi vrut să-mi mai spună ceva, dar eram deja departe. Avea o eleganță ciudată, de undeva din deceniile trecute, un palton negru lung, pantaloni de stofă și-o bască din aceea ce ai fi crezut că a dispărut odată cu regimul comunist. Și basca mi-a rămas în minte ...
Share This:    Facebook Twitter Google+ Stumble Digg

Cu rucsacu'n spate și Arhiva de geografie prin Munții Baiului

de 
Câteodată nici nu realizez când mă pierd în limitările propriei mele judecăți sau când o etichetă pusă înainte de vreme devine realitate. Uneori nici nu-mi dau seama de acel moment în care limitele și prejudecățile induse în subconștient se transformă-n adevăruri conștiente ce-mi dictează viața. Și nu vorbesc aici de frici, ci despre acele idei pe care mi le fac, din nu știu ce considerente, despre orice, sau pe care le preiau de la alții, fie ele bune sau rele și pe care uit să le mai actualizez din când în când cu realitatea.
De exemplu, până mai acum câteva zile, nici nu am realizat cât de mult am subapreciat Munții Baiului. În mintea mea Munții Baiului nu mai erau demult o provocare, erau doar acei munți joși, pe care-i vedeam din înaltul Munților Bucegi și cu care, câteodată și astăzi, mă mai trezesc dimineața în fața ochilor. După mine erau cuceriți de pe la vârsta de 8, 9 anișori când îi băteam la picior prin Valea Floreiului și Poiana Urșilor, prin Valea lui Bogdan până sus la stână, prin Valea Rea, Piscul Câinelui sau Cumpătu. Până și cu schiurile i-am coborât de când mă știu, Kalinderu, Sorica și Clăbucetul nu mai au nici un secret ... doar prea mulți oameni iarna. 
Dacă nu mi-au pus probleme atunci, de ce mi-ar pune acum? Mi-am zis eu, eliminându-i de pe o posibilă listă de plimbări prin locuri ce le-am mai văzut.
Dar, oare, câte lucruri nu bagatelizăm noi în viață? Câteodată însăși viața. Dar cel mai des subestimăm timpul. Avem mereu impresia că avem atât de mult timp pentru visele noastre, încât le amânăm la nesfârșit. Umplem timpul cu atât de multe lucruri, care „trebuie” sau credem că sunt necesare și care de cele mai multe ori nu sunt în acord cu noi și avem astfel scuza perfectă să nu facem ceea ce vrem cu adevărat. Nu știu de voi, dar eu, câteodată nici nu realizez că pierd din vedere esențialul. Îmi setez țeluri înalte, sau cel puțin așa vreau să cred, mă lovesc de limite, unele pe care mi le pun chiar eu, îmi dezvolt ambiții și-n goana spre atingerea obiectivului uit să mă mai bucur de drum. Cel mai rău e că uneori nici nu bag de seamă când mă îndepărtez sau mă rătăcesc de el.
Câteodată poate e mai bine să te detașezi puțin, să te oprești ceva mai jos și să privești la vârf ... E oare vârful de-l vrei tu? E oare drumul cel bun? Tragi aer în piept și apoi mergi mai departe pe drumul tău ...
Asta-mi venea-n minte când am oprit pentru puțin timpul în loc în fața măreției Munților Bucegi. Uneori Bucegii pot fi mult mai spectaculoși din Munții Baiului decât de pe crestele proprii. E o plăcere să-i admiri ... Acolo sus am fost și eu ... Sau ce-mi doresc și eu s-ajung acolo ... Ambele variante au visele lor.
Traseul parcurs:
Gara Azuga – Culmea Sorica – Vârf Zamora – Culmea Zamora – Bușteni Gara
Traseul ales este unul ușor, cu o diferență de nivel de cca. 900 și ceva de metri pe o distanță liniară suficientă cât să nu vorbim de un urcuș pieptiș. Sunt porțiuni destul de lungi de traseu unde te poți odihni mergând și admirând în voie priveliștea. Doar să ai vreme frumoasă, că altfel Munții Baiului au grijă să nu te lase să te plictisești. Sunt munți care merită parcurși doar pentru peisajul de se pierde-n zare.
Dimineața când ne-am întâlnit în gară la Azuga eram pregătită să fac primul meu om de zăpada din iarna aceasta timpurie de octombrie, care se zărea la înălțime ... Era destul de răcoare, o ceață densă și prognoza meteo anunța lapoviță și ninsoare ... Așa că aveam un rucsac plin de haine, eram pregătită pentru vreo -15 grade, viscol, ninsoare, ce mai, ați zice că eram pregătită pentru orice ... Doar că nu m-am gândit o secundă la soare și 18 grade și că ce bun ar fi fost și un tricou și puțin loc în rucsac să îndes cele n rânduri de bluze de le-aveam pe mine.
Dar am avut vreme frumoasă ... Și ne-am bucurat de ea, din plin ... Pentru cârcotași, da, se putea și mai bine ... Dar, marea alpină a fost atât de spectaculoasă, încât nu regret un minut că nu am văzut toată valea în adevărata ei splendoare. Și oricum de-abia am motiv să mai fac traseul încă o dată într-o zi fără ceață.
Drumul prin pădure a fost parcă desprins din filme lui Hitchcock, doar păsările ne mai lipseau, că ceață aveam destulă, de nu se vedeam om cu om la o sută de metri depărtare. Umezeala era și ea peste măsură ... dar nimic nu ne-a împiedicat să mergem mai departe.
Cum am ieșit din pădure, a ieșit și soarele, ceața a fugit și ea, dar nu total, destul cât să ne ofere un spectacol montan nu foarte des întâlnit, o mare de nori undeva sub noi și după ei măreții Munți Bucegi. Și ne-au însoțit așa pe tot drumul către vârf și mai încolo către casă.
La Sorica, sus la gondolă, am făcut și primul popas mai serios, care s-a lăsat și cu la mulți ani, Edy! Mulțumim de tratație ... Și tot respectul pentru faptul că le-ai cărat atât pentru noi.
Până sus pe Zamora am mers agale, singurele pauze făcute au fost pentru fotografii sau pentru admirat peisajul de-o parte și de alta a cărării. Am găsit și ceva zăpadă cât să face și vreo doi, trei bulgări ...
Care ai aruncat cu bulgări de m-ai-nimerit în telefon? Nu puteai să dai, mă, nene, mă, și tu la cap? Telefonul n-a pățit nimic, dar am avut o secundă-n care mi-a stat poza în gât ...
Sus pe Zamora, vreme de pierdut, soare și frumos. Am râs, am glumit, ne-am bronzat puțin, ne-am tras sufletul, nu de alta, dar până și câinele de ne însoțea își cam pierduse din elanul de la început, am mâncat câte ceva și Andrei ne-a făcut un tur de orizont: Bucșoiu, Omu, Coștila, Caraiman și Crucea eroilor, Babele, Piatra Arsa, Cota 2000 ...
Pe Culmea Zamorei în jos până-n Bușteni te plictisești de coborât. După ce-am lasăt stâna în urmă m-am gândit doar la mâncare ... Ce bun ar fi fost un bulz! ... Între noi fie vorba, mie când mi-e poftă de ceva nu-mi trece așa ușor, așa că a doua zi puneam de-un bulz la masa de prânz.
În sfârșit apă ... E potabilă, are cană-n vârf de băț ...
Și-am ajuns în Bușteni ...

De-abia aștept să vizitez și Muzeul Cantacuzino ... 
Share This:    Facebook Twitter Google+ Stumble Digg

Ursul, alte animale, oameni si neoameni

de 
Sursa:www.wallpaperawesome.com
Zilele trecute am încercat să salvez de la tăiere 1000 de găini de la ferma SC Puiu’n Cratiță SRL. Dar nu am impresionat pe nimeni, nici măcar pe mine. De dimineață am mâncat, fără nici o mustrare de conștiință, un foarte bun sandviș cu piept de pui și ceva bacon.

Share This:    Facebook Twitter Google+ Stumble Digg

Cu rucsacu'n spate pe Drumurile de fier prin Bucegii de odinioară

de 
Traseul parcurs
Bușteni – Jepii Mici – Cabana Caraiman (2025m) - 3½ - 4h
Bine 4 ore pentru profesioniști, că eu am ajuns sus cu limba scoasă după ceva mai mult timp

Cabana Caraiman – Brâna Mare a Caraimanului – Crucea Eroilor (2291m) – 1h
Și ne-am întors tot pe acolo până la Cabana Caraiman


Cabana Caraiman – Canton Jepi (1960m) – 1-1¼h


Canton Jepi - Jepii Mari – Bușteni - 2½ - 3h

Share This:    Facebook Twitter Google+ Stumble Digg

Uraaa !!! A-nceput școala !!!

de 
Sursa:http://jewel1067.com//
Uraaaa !!! A-nceput școala! 
Și-n sfârșit, traficul din București a revenit la normal, bară la bară de acasă pân’ la destinație, claxoane, înjurături ... O plăcere, nu alta. Mi-era așa dor de BMW-ul acela negru, oprit pe linia de tramvai, din care coboară, în fiecare dimineață, cel mai iubit copil din cartier ... intrarea lui pe poarta școlii fiind acompaniată de-o suită de claxoane și pentru tac'su înjurături fără număr, fără număr, de la nașu' mare. Mi-era dor să fac slalom pe trecerea de pietoni printre mașinile ce nu mai au răbdare pentru verdele meu ... Mi-era dor să-mi exersez reflexele și sprinturile atunci când vreun șofer disciplinat se face că nu mă vede pe zebră, în timp ce-și dojenește copilul de pe bancheta din spate.
De dimineață, am crezut că, odată cu noul statut al elevilor, s-a schimbat și codul rutier, iar vârsta, la care poți să-ți iei permisul de conducere, a scăzut la șase anișori. Ce tare de ei! mi-am zis ... Eu la vârsta lor mergeam pe jos, dar și școala era aproape de casă. Acum sunt unii, săracii, ce fac naveta mai ceva ca studenții din provincie, din Militari în centru, din Pantelimon în Cotroceni, etc ... pe unde au auzit părinții lor că e o școală cu renume.
Când am ieșit din bloc, am zis c-am nimerit în club. Dintr-un telefon gâjâia ceva muzică proastă. Mi-a intrat fumu-n ochi și-am călcat vreo doi liceeni, coborând treptele de la intrare. Un puști m-a-njurat după ce, din greșeală, i-am vărsat cafeaua, ce stătea-n mijlocul drumului. Norocul meu că-s subțirică și-am reușit să mă strecor printre ei, pe aleea-ngustă, plină de chiștoace și semințe. 
Pardon, pardon ... vă rog frumos faceți puțin loc ... 
Și cred că vorbeam într-o limbă de mult apusă. 
Da’, ce mă, cine te-a pus să ieși pe aici? 
Se aude o voce de piți. Ce nu știe ea e că, demult, nu-mi mai bat capul cu proștii. Chiloții roz ai alteia, de sprijinea gardul de la bloc, ieșeau în evidență din rochița de dantelă, c-un număr mai mic. Dar, na, cine m-a pus să locuiesc lângă un liceu?
În metrou mai era ceva loc liber. Acum până vor veni studenții să-i pună capac și lui încă se mai poate respira. Azi, chiar, am găsit și loc pe scaun. Ce mai, aveam tot confortul pentru o scurtă revistă a presei. Încă era plin internetul de prima zi de școală, impresii, emoții mari pentru „copilași”, părinți, profesori, flori, pupături, îmbrățișări, lacrimi de bucurie sau de tristețe … bla, bla, bla … neregulile din învățământ, școli fără aviz ISU sau autorizație de funcționare … nimic nou … și, evident, nelipsite discursuri: președinte, premier, miniștri, primari – că de, doar e an electoral … Măi fraților, dar când l-am văzut pe domn primar din Voluntari și-al lui discurs la înalțime, la propriu vorbind, cocoțat pe o catedră-n curtea școlii, tot metroul a răsunat de râsul meu, râdeau și oamenii de lângă mine de râsul meu, nu alta.
Din curiozitate, am cautat rapid și discursul doamnei noastre primar … Dar ce să vezi. Google habar n-avea. Nimic, nici un discurs … Mi-am adus aminte că și dânsa-i mama și-are liber de la stat să-și ducă copiii la școală în prima zi. Nu știu cine a dat legea, dar e o lege bună, populistă, dar bună. Probabil acesta a fost motivul pentru care n-a observat blocajele din trafic, dar, poate-i mai bine că nu le-a văzut, că, Doamne ferește, închidea și toate școlile.
De departe, cel mai tare m-au frapat interviurile cu cei mici, maximum clasa a patra.
Pe bune, i-ați învățat ce să spună? Sau pe cei cărora le place mai mult în vacanță decât la școală i-ați tăiat la motaj?
Or mai fi și elevi, care de abia așteaptă să se termine vacanța, dar aștia mici prea erau toți nerăbdători, „pentru viitorul lor”(citat din spuse unui elev) mai că ar renunța la zilele libere numai să-nvețe. Ba unii, chiar plusau, cum că s-ar fi plictisit tare în vacanță și că așteptau ziua asta de ceva timp. Faza e că nu știu ce să mai cred, mai înainte de capacitate sau bacalaureat apăreau tot felul de voci cu expresia: școala românească ne plicitisește copiii, face din ei niște roboți, îi obosește și-i lasă fără copilărie și acum, uite la ei, ce ar pune burta pe carte.
Cum vine asta?
Am fost și eu la școală, mi-a fost dragă și nu prea. Măi, dar n-aș fi dat o oră din vacanță pe una de școală. Mi-erau dragi colegii, chiar și unii profesori, dar mai dragi mi-erau în tabere, în pauze și în general la activitățile extrașcolare. Pentru mine vacanțele au fost cele mai fericite momente din viață ... De fapt și acum e la fel, doar că atunci chiar nu aveam nici o grijă. Eram liberă, făceam ce, cât și cum voiam eu: mă trezeam la ce oră voiam, mă bagam la somn doar dacă voiam, eram mereu pe afară: pe stradă bătând mingea, prin păduri după fragi și mure, pe munte, fie cu prietenii, fie cu bunicu’ la fân sau după animale; citeam ce voiam sau dacă voiam. La școală existau reguli și indiferent cât de mult îmi plăceau unele lucruri pe care le-nvățai sau le făceai acolo, așa tare mă enervau trezitul de dimineață sau făcutul temelor după ore, când ai fi putut să te distrezi, încât eram cea mai tristă persoană-n prima zi de școală.
Oare așa vacanță urâtă au avut micuții respectivi? Altceva nu-mi rămâne a crede!
PS: Amintirile din vacanță au venit la pachet cu cele din prima mea zi de școală și mă gândesc că s-ar putea să vă placă o astfel de povestire. Ce ziceți? Să scriu despre prima mea zi din clasa întâi?
Share This:    Facebook Twitter Google+ Stumble Digg

Cu rucsacu'n spate și Arhiva de geografie în Cheile din bazinul văii Geoagiu

de 
Trasee și obiective:
Ziua 1 - București - Mânăstirea Cozia - Râpa Roșie - Biserica Fortificată din Sebeș - Geoagiu Băi
Ziua 2 - Geoagiu Băi - sat Ardeu - Cheile Glodului - sat Glod - Cheile Cibului - Geoagiu Băi (inițial traseul era puțin diferit și cuprindea și Cheile și Cetățuia Ardeului, dar din diferite cauze sperăm să le vedem altă dată)
Ziua 3 - Geoagiu Băi - Castelul Corvinilor - București (lungul drum spre casă)
Share This:    Facebook Twitter Google+ Stumble Digg

Cu rucsacu'n spate prin Masivul Ciucaș (I)

de 
Panorama de pe varf ... și noi imortalizând spectacolul naturii ...
Traseul parcurs
Cu mașina până la Muntele Roșu (drumul a fost astfaltat de curând) și la picior după cum urmează:
Muntele Roșu – Cabana Ciucaș – traseu parcurs în 1½ - 1¾ h
cu pauză de masă la cabană și apoi:
Cabana Ciucaș – Vârf Ciucaș – traseu parcurs în 2 – 2¼ h
Și de-ntors ... Tot pe acolo ... 
Share This:    Facebook Twitter Google+ Stumble Digg

Șoc și groază - al doilea om în stat s-a băgat în față pe ușa din dos

de 
Ce-nseamnă, domne', să fii șef la Senat. Să fentezi și tu o coadă, ca tot omu' și să te-alegi cu dosar penal. Asta înseamnă să fii Călin Popescu Tăriceanu! 
Păi de, dacă a vrut să fie om dă valoare, al doilea-n stat … dujmanii nu doarme … Funcția-i de vină, normal! Dacă era și el un șmecher mai mic, de nu știa nici naiba de el, unul cu o rudă, care are un amic, care știe el pe cineva de la permise, fie că-i vorba doar de femeia de serviciu ... bă, nu tu televiziuni, nu tu tămbălău … Nu se prindea nimenea … Și dacă se prindea vreunu’ … Ce dacă? ... Pleca acasă cu permis și ceva carne-n frigider.  Da’ așa … când mulți vor să-i ia locul … suportă consecințele.
Vărul ăluia de are o rudă
Domnule Tăriceanu, habar n-aveți ce-ați pierdut când ați fentat ditamai coada aia de 1000 de persoane dornice să-și ia și ele permisul. O prietenă bună și-a schimbat și ea permisul acum vreo două luni, înainte să intre-n vigoare ordonanța aceea cu micșorarea birocrației și când mi-a povestit ce m-așteaptă nu știam dacă să râd sau să plâng. Știți cumva bancurile acelea cu cât de mult întârzie trenurile în România – gen’: un puști și-a făcut majoratul în tren spre Oradea, iar când plecase din gara din Galați avea doar 17 ani – cam așa e și la permise … când ajungi dimineața acolo ai impresia că ai prins coada de ieri.
Dacă cu actele necesare pentru dosar te mai descurci printr-o pauză de masă, mai după program sau îți mai iei o oră liberă de la birou, la eliberare îți trebuie clar o zi de concediu … că de, coadă mare, mon cher.
Ce? Erați deja-n vacanță? Inadmisibil … Cine ar vrea să piardă o zi din vacanță, și aia scurtă, pe la cozi? Nimeni! Normal! Oameni răi, domne’ …
Ca să nu mai zic că ce să cautați dumneavostră, cu așa o funcție și așa o responsabilitate pe umeri, acolo la coadă, când treburile statului nu stau s-aștepte? Dar de la cine am auzit eu asta? A … de la dumneavostră … mare adevăr ați spus.
Cu dosaru-n mână, prietena mea, de care ziceam mai sus, s-a prezentat de dimineață, pe la 9 fără un pic, și și-a luat cuminte locul la coadă … La ghișeul pentru Ilfov unde erau zece cu toții, era cu bon de ordine, stăteau jos și așteptau comod să fie chemați … Dar acolo pentru muncipiu puhoiu’ tot stătea-n picioare ... o oră, două, trei ... depinde de noroc ...
În timpul acesta îți faci prieteni noi, socializezi, descoperi că-ți lipsesc acte de care nici n-ai nevoie, îți lași rând la coadă și mai dai o fugă peste stradă la xerox. După trei ore de stat acolo ai impresia că vă cunoașteți de-o viață – femei și bărbați de diferite vârste și categorii sociale, cantonați din voia statului în același loc, discută, bârfesc și-njură la unison pe nenoricitul ală de la ghișeu că nu se mișcă și-el mai repede sau nu-și cheamă un coleg la ghișeul de lângă ... Unitate, nu glumă!
Domnule Tăriceanu, ce de electorat era acolo! ... Făceați o baie de mulțime și pe lângă permis, în toamnă măcar juma’ din coada aia vă vota, că acum erați de-al lor. Dar poate v-ar fi lăsat oamenii de bunăvoie să intrați în față ... De obicei funcționează la anumite femei, de preferință blonde și cu gura mare ... dar nu obraznic ... Dar cine știe poate v-ajuta funcția.
După experiența avută, primul sfat pe care mi l-a dat prietena respecitivă suna cam așa:
Dacă te duci să-ți schimbi permisul, vopsește-te blond patinat, îmbracă-te cu fustă, dar nu prea scurtă, așa office și musai pantofi stiletto. Te miorlăi un pic, că ce importantă ești tu în firmă și cum nu poți să-ntârzii la ședința de ora 10.00 și gata. Durata așteptării se reduce drastic de la 3 ore la 15 minute, dacă știi să-l găsești pe un el, gentleman adevărat, eventual al doilea sau al treilea la coadă, care să răspundă afirmativ la: vă rog frumos, mă grăbesc rău, pot să intru în fața dumneavostră ... vă mulțumesc mult!
Acum când mă gândesc cu groază că aș putea să i-o iau înainte vreunei avocate, parcă n-aș mai încerca ... nu de alta, dar cele mai periculoase-s ticurile profesionale ... și vorbesc din experiență aici. Sfaturile primite de la ea continuă:
Nu te obosi să te machezi pentru poză ... nici nu-ți dai seama când îți face poza, ca să zâmbești măcar ... îți spune că e bine și când iei permisul te-ntrebi dacă chestia aia gri ești tu ...
Așa că, deși ați fost model, nu vă așteptați să aveți o poză profi. 
Inevitabil te-apucă prânzul la coadă și după atâta mișcare și bătut pasul pe loc, lihniți de foame, cu toții, bisericuțe, bisericuțe, mergem după miros prin restaurantele din vecinătate. Înclini să crezi că patroni-s mână-n mână cu ăia de la permise ... să aibă clientelă zilnică ... cu sutele. Eu împreună cu noile prietene, mergem ca niște doamne, ce suntem, la o terasă din apropiere. Fiecare vorbește de viața ei ... Una-i contabilă, are doi băieți, unu-i student la medicină, mândria familiei ... celălalt e mic, dar e olimpic la matematică ... Cealaltă manipulator marfă în Italia, 9 luni muncește, 3 stă acasă în țara cu familia și ăla mic, de-l cresc bunicii ... Și eu, cu gândul la vacanță și la mâța de-am lăsat-o acasă. Ca-n Desperate Housewives – doar că noi abia ne-am cunoscut. La masa alăturată un tip, și el tot de la permise. Una din „neveste” intră-n vorbă, filtrează ușor, dar se desumflă rapid când domnu-i face cunoștință cu nevasta de-i stătea alături.
Amintiri de la masa de prânz 
Bănuiesc că nu crede nimeni că odată depuse actele și făcută poza s-a terminat și-apare ca printr-o minune permisul mult dorit. Evident că nu, te odihnești vreo două ore de la atât stat în picioare și ocupi frumos loc la altă coadă, una mai mică, ce-i drept.
Când am primit permisul, am crezut că am câștigat la olimpiadă! Mă dureau picioarele, ca după un sprint lung. Mi-am luat la revedere de la toată lumea, sperând să-i mai întâlnesc și peste 10 ani în aceeași coadă, că nu cred că se schimbă ceva într-un timp așa de scurt și mă-ndrept spre casă. A fost o zi lungă, dar a meritat!
Finalul mult dorit 
Vedeți domnule ce-ați pierdut – o zi de vacanță minuntă!

PS: Acesta este un pamflet tratați-l ca atare!
Acum, chiar nu glumesc. Coada de la permise e așa de ceva ani buni. Îmi e greu să cred că domnul Tăriceanu a fost primul și ultimul de a fentat-o. Ce nu înțeleg eu este de ce vă ofuschează mai tare că s-a băgat el în față și nu faptul că există zilnic acolo o coadă de sute de persoane? Poate îmi explică și mie cineva! Media cu voi vorbesc.
Share This:    Facebook Twitter Google+ Stumble Digg

Jocurile Olimpice ... un manifest

de 

Foto: Morry Gash/AP
Cu câteva zile înainte de începerea Jocurilor Olimpice, când am realizat eu că fusul orar ține cu mine și pot prinde o mare parte a transmisiunilor în direct, nefiind la birou în timpul acestora, m-am apucat să caut un program al olimpiadei și ce sportivi români avem ... Să fiu și eu alături de ei de pe canapea ... Și uite așa m-am lovit de niște articole, de nici nu-mi mai venea să vreau să mă mai uit, nu alta - numai dezamăgiri pe toate planurile. 
Așa că, pe bună dreptate, atunci când am avut prima tentativă de a-mi da cu părerea despre Jocurile Olimpice de vară de la Rio, deși aveam în minte o grămadă de subiecte pe care aș fi vrut să le dezvolt – toate legate de România, performanțele și contra-performanțele ei, de infrastructură și raportarea noii generații la sport – m-am blocat, din curiozitate exacerbată, la întrebarea:
Ce ar mai putea aduce nou Brazilia la ceremonia de deschidere de la Jocurile Olimpice față de cea de la Campionatul Mondial de acum doi ani?
Exceptând Zika, nimic nou față de Campionatul Mondial de acum doi ani, doar că-n loc de echipa de gimnastică vorbeam de echipa de fotbal, care, evident, nici ea nu se calificase. Și cum ceremonia de deschidere de atunci nu m-a dat pe spate – habar nu am de ce, dar mi s-a părut fadă în contextul așteptărilor mele, care aveam în minte Carnavalul de la Rio cu carele alegorice și școlile de samba, și-n urechi poveștile unor prieteni brazilieni despre viața și petrecerile lor – acum, la Jocurile Olimpice, nu credeam că pot să văd ceva nou sau mai mult decât atunci. Adică o ceremonie, care să respecte datina, un spectacol cu multă culoare, muzică și dans, despre istoria țării, cu defilarea sportivilor, discursul oficialilor, ridicarea steagului și aprinderea flăcării olimpice ... Ce-i drept speram la ceva mai spectaculos ca atunci.
Foto: Getty Image
Dar au avut ei grijă să-mi arate că m-am înșelat, punând în scenă o ceremonie de deschidere manifest cu un mesaj extrem de emoționant de salvare a planetei prin împădurire, pace și toleranță ... un mesaj demn de o competiție sportivă, care stă sub semnul fair-play-ului și care sper să fi ajuns măcar la un sfert din cei ce-au urmărit (estimare ~3 miliarde de oameni).
Copilul pierdut în labirintul urban din beton, metal și sticlă, căutând parcă o fărâmă de viață într-o lume mecanizată pentru confortul propriu al celui ce și-l permite … aș fi putut fi eu sau tu … și suntem toți în același timp chiar dacă realizăm sau nu.
Mă regăseam, fără voia mea, într-un București, în care betoanele stăpânesc rădăcinile copacilor și acoperă prea rapid și puținul spațiu verde care-a mai rămas, într-un București în care mașinile au mai multe drepturi decât pietonul și în care la peste 30 de grade ne ascundem la umbra unor cutii cu aer condiționat. Mă regăseam pe un drum într-o țară cu prea puțină infrastructură pentru cât ar fi nevoie, depășind camioane încărcate până la refuz cu bușteni, întrebându-mă dacă sunt tăieri autorizate sau furturi meschine aprobate tacit. Mă regăseam la poale unui munte care, parcă, venea peste mine după ce și-a pierdut rădăcinile într-o luptă inegală cu topoarele. Mă regăseam pe-un deal, stând pe-o buturugă privind la alte buturugi pe linia orizontului. Și, brusc, nu m-am mai regăsit în povestea aceea din copilărie în care spiritul copacului veghea asupra noastră ca noi să putem respira aer curat … într-o lume curată.
Foto: Jamie Squire / Getty
„O floare a răsărit pe stradă” … Copilul se oprește fascinat … natura s-a luptat și a spart zidul de beton către un nou început … Și totul depinde de noi să-nțelegem că trebuie să o lăsăm și să o ajutăm să renască, pentru a ne salva de noi înșine și propriile noastre distrugeri.
E cald … din ce în ce mai cald … ghețarii se topesc și lacrimile lor șiroaie înghit o nouă Atlandidă formată din orașe, pe care noi, astăzi, le cunoașteam: Amsterdam, Dubai, Shanghai și Rio de Janiero. Orașe, pe care, poate, stră-strănepoții noștri nu le vor vedea niciodată.
O lume nouă nu poate începe fără noi … și sportivii care intră-n arenă plantează începutul … o sămânță dintr-un pom pentru o pădure a lor, a atleților la Rio … Turnurile urbane se transformă-n purtătoare de speranță și ca-ntr-un ritual, pe ritmurile de samba ale școlilor braziliene viața merge mai departe, natura urmându-și cursul firesc, turnurile deschizându-se către natură simbolic într-o pădure a cercurilor olimpice.
Toți putem avea o pădure a noastră! Trebuie doar să vrem! 
O secundă de liniște și mesajul este parcă aruncat spre cer cu focuri de artificii … Alături de alte 205 țări și o Echipă Olimpică a Refugiaților, România, prin sportivii săi, a sădit sămânța sa de speranță în Orașul Minunat (Cidade Maravilhosa așa cum i se mai spune orașului Rio de Janeiro) al unei țări a cărei denumire este dată de-un copac – pau-brasil … Și restul depinde numai de noi.
Foto: Richard Heathcore - Getty Image
Într-o lume dezbinată și-nsângerată, în care unii își doresc să-nlocuiască bucuria cu frica și-n care cultul urii capată valențe prea mari pentru o lume așa mica, Jocurile Olimpice acceptă și-ncurajează 10 sportivi ai nimănui ce formează Echipa Olimpică a Refugiaților.
”Transmiteţi un mesaj de speranţă pentru milioane de refugiaţi de pe glob care au fost nevoiţi să-şi părăsească locuințele din cauza violenţelor și-a foametei. Spiritul vostru aduce multă speranţă. Bine aţi venit în această lume olimpică”.(Thomas Bach – mesajul său pentru echipa refugiașilor din discursul de deschidere)
Foto: Cameron Spencer / Getty
Speranța unei lumi mai bune, invocată în discursurile oficialilor și a kenyanului Kipchoge Keine, primul câștigător al trofeului Laurii Olimpici, este vestită prin intrarea-n scenă a două sute de copii, îmbrăcați în alb , care aleargă înălțând zmeie cu visele lor de pace. 
Aprinderea flăcării olimpice încheie o ceremonie plină de simboluri și mesaje … O flacără olimpică vizibil mult mai mică decât în edițiile precedente, parcă direct proporțională cu bugetul investit, dar mult mai impresionată prin manifestul său pentru micșorare emisiilor de gaze din atmosferă prin limitarea risipei și cumpătarea consumului. Înconjurată de puterea soarelui simbolizat într-o lucrare de artă, aprinderea flacării olimpice confirmă spusele președintelui Comitetului Internațional Olimpic:
"Astăzi scriem istorie, aceste Jocuri Olimpice vor fi un mesaj de speranță în aceste timpuri dificile, iar flacăra va duce acest mesaj în toate colțurile Braziliei și în lumea întreagă"
Foto: Javier Soriano/AFP/Getty Images
Share This:    Facebook Twitter Google+ Stumble Digg

Pokemon Go

de 
V-ați gândit vreodată cum ar fi arătat Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă, dacă acesta ar fi copilărit în vremurile noastre ... Cum ar fi fugit el la calculator să prindă un raid din World of Worcraft, cum ar fi pierdut nopțile cu Dota sau cum în loc de Pupăza din tei ar fi vânat Pokemonul din Parc.
Cel mai probabil, nici Mihai Eminescu nu ar mai fi cutreierat pădurile, nu de alta, dar nu ar mai fi găsit prea multe, că le-au tăiat alții-ntre timp ... și-n condițiile actuale poate asta ar fi ieșit:
Fiind băiet betoane urbane eu cutreieram / Și m-așezam ades pe vreo bordură / Iar brațul drept pe touch screen îl puneam / Să simt cum telefonu-ncet vibreză / Când pe Pikachu eu îl prindeam.
Eu nu l-am prins pe Pikachu, dar sunt pe urmele lui ... eu și alți câteva zeci de milioane de oameni ... cu mult mai mulți decât cei ce adună zilnic bombonele pe Candy Crush și, surprinzător, mult mai mulți decât cei care caută aventuri de-o noapte pe Tinder. 
Păi se putea? O isterie internațională și eu să nu fac parte din ea?
După fenomenul Triburile (un joc online, pe calculator, cu multe sate, alianțe, războaie, strategii ... nopți pierdute, etc.), de prin timpul facultății - anturajul bată-l vina – primul și ultimul joc online pentru mine până la Pokemon, credeam că gata, asta a fost cu epoca gaming în ceea ce mă privește; eu nefiind oricum vreo pasionată în domeniul acesta.
Dar vorbim de Pokemon ... Știți voi desenele alea animate (anime cum le zice lumea acum) cu monstruleții aceia drăgălași, cu Ash, cu Pikachu și cu echipa Racheta, care ne băgau în casă mai ceva ca ora de masă, pe vremea când noi la 12, 13 ani, încă, ne consideram copii și nu adolescenți precoce. După Tom și Jerry, Pokemon a fost a doua dragoste ... și imediat ce-a apărut mi-am dorit un Pikachu ca animal de companie, pe lângă celelalte de le-aveam prin curte ... Și uite așa, a apărut unul de pluș, cadou de Moș Crăciun sau ceva de genul ... apoi un joculeț, în care Pikachu se lupta cu Miau și eu și frati-miu făceam cu schimbul pentru că evident amândoi îl voiam pe Pika-Pika. Și acum ... amândoi vrem să-l antrenăm virtual.
Când a apărut Pokemon la noi, eu încă mai aveam prieteni care se uitau la un televizor alb negru, se uitau și se rugau în același timp să nu bată vântul și să miște antena de pe casă ... asta ca o paranteză ca să-nțelegeți cam ce avansați eram atunci și de ce acum, ca adulți, ne bucurăm la jucăriile copiilor mai tare ca aceștia.
La-nceput am instalat Pokemon Go din curiozitate și, poate, din nostalgia copilăriei, apoi m-a prins ... după cum vedeți n-am mai scris nimic de ceva timp și s-au întâmplat o grămadă de lucruri de atunci. Și după două săptămâni de vânătoare, 120 km, 64 de monstruleți diferiți și peste 800 prinși în total, logic că o să-mi dau cu părerea fix despre Pokemon Go!
Ce este Pokemon GO.
La cât de mult s-a discutat și s-a postat despre acest joc și la cât de multe știri false s-au viralizat doar ca să atragă atenția asupra lui, puțin probabil să mai fie cineva, care să nu fi auzit despre Pokemon Go. Dar pentru cei care habar nu au despre ce-i vorba, Pokemon Go este un joc de realitate augmentată, care transpune virtualul în real, aducând, prin intermediul camerei smartphone-ului, monstruleții simpaticii din desenele animate lângă tine în orașul tău.
Deși e o aplicație gratis, jocul, care a înnebunit planeta, este o remarcabilă idee de business atât pentru cei care l-au făcut, logic de altfel, dar și pentru companiile și industriile conexe. Majoritatea jocurile de genul acesta merg pe ideea unei aplicații gratis, ca să te prindă rapid, să nu te gândești de două ori înainte să o descarci, câștigurile venind ulterior din cumpărarea (cu bani reali) a diferitelor lucruri care te ajută să avansezi mai ușor. Poți și fără, dar trebuie să fii cerebral. Fiind vorba de Pokemon, un joc și un anime cu o tradiție de vreo 20 de ani, admirat de multe generații de copii și adolescenți, noua aplicație pleacă de la o piață de desfacere foarte bine conturată, pe care trebuie să o dezvolte – de aici reieșind numărul mare de utilizatori. Jocul a fost făcut pentru telefoane de ultimă generație, cu ultimele update-uri de soft, așa că dacă nu ai minimum Android 4.4 sau minimum Iphone 5+ și chiar vrei să joci îți trebuie telefon nou. Și uite așa cresc încasările la companiile producatoare de telefoane. Apple și Google primesc și ei cotă parte din profit deoarece aplicația este descărcată din magazinele lor. Și pentru că jocul consumă foarte tare bateria, uite cum cresc vânzările și aici. Ca să nu mai vorbim de extrem de multe variante prin care poți să-ți faci reclamă cu ajutorul aplicației și să-ți faci din jucătorii de Pokemon Go propria ta clientelă … Și dacă te duce capul poți să-ți faci chiar tu propriul business pe seama Pokemon Go, dar te las să-l descoperi singur.
Cum se joacă?
Găsești aici.
Ce are bun:
Te scoate din casă și te face să faci mișcare. Pentru a prinde monstruleții buclucași trebuie să te plimbi prin oraș, în căutarea lor, de preferat prin parcuri, pentru că e mai puțin periculos. Și dacă vrei să fentezi mișcarea, luând mașina din parcare, ți-ai luat țeapă, pe lângă faptul că e ilegal și poți lua și-o amendă, aplicația are limitare de viteză – undeva la 30km/h. Și nu doar a-i prinde necesită mișcare, ci și eclozarea ouălor de 2, 5 sau 10km, care îți dau diverși pokemoni ... puterea monstrulețului ieșit din ou fiind direct proportională cu distanța parcursă. 
E clar că acest lucru s-ar putea face și altfel, dar pentru mulți se pare că în lipsa ambiției proprii e bun și acest joc. După ce în ultimii ani am renunțat pe rând la antrenamente, la mersul la sală, iar bicicleta a fost tot mai des înlocuită de mașină, uite acum mă pot lăuda cu o medie de 10 km merși pe zi. E ceva, nu?
Fără nici o intenție de a jigni pe cineva, dar mai bine de jumătate din cei, pe care-i văd zilnic pe stradă și aici mă refer la tineri, fie că se joacă sau nu Pokemon Go sunt plinuți, grăsuți, grași și chiar obezi … și asta e o problemă. Pe mulți din ei se vede lipsa de mișcare, lipsa de mers … târâie picioarele și gâfâie după 100m … se așează, se odihnesc și o iau de la capăt. Și da, pentru ei e foarte bun jocul acesta. Dar pentru că și unul dintre cele mai nocive lanțuri de fast-food nu a putut sta deoparte în isteria Pokemon Go, rugămintea mea e să nu stricați ce-ați început.
Îți cunoști orașul, cunoști locuri noi, parcuri noi, clădiri noi … chiar și denumirea lor. Ai acele Poke-Stop-uri, care îți dau diverse chestii utile în joc: bile, ouă, poțiuni și care sunt poziționate strategic pe hartă în fața monumentelor istorice, muzeelor, bisericilor, diverselor magazine, intrărilor în parcuri, etc.. Atunci când intri pe Poke-Stop automat îți apare o fotografie și denumirea obiectivului și, inevitabil, scoți capul din telefon și te uiți în jur. Și apropo de asta … chiar sunt parcuri în București și sunt destul de sigure, față de acum 10 ani când îmi era frică să merg singură în ele, partea proastă e că sunt extrem de betonate.
Socializezi în lumea reală. Cum nu e recomandat să bați străzile de unul singur, mai ales dacă nici nu cunoști zona, așa că ia un prieten, doi ... vă plimbați împreună și povestiți … chestia aia cu gașca, cu care noi aștia de-am copilărit prin ’90 suntem foarte familiarizați.
Cunoști oameni noi. Deși jocul e virtual nu ai varianta de chat ca la cele de pe PC, așa că odată ieșit din casă, în locuri populate cu oameni cu aceeași îndeletnicire ca a ta, e ușor să legi conversații … despre pokemonii pe care-i ai, unde i-ai prins, ponturi despre joc … despre ce a mai apărut nou în materie de gaming sau industrie IT și de ce nu, chiar despre ce faci în viața de zi cu zi, ce studiezi, ce lucrezi, etc. Aveți grijă că nu toți cei cu care interacționați sunt binevoitori.
Păstrează gradul de competitivitate la acel nivel care nu provoacă ură-ntre jucători, toți având posibilitatea să captureze același pokemon în același loc și în același timp și bazându-se foarte mult pe informațiile primite de la alții descurajează egoismul și invidia dintre cei ce-l joacă. Deși ca rezultat final, colecția de pokemoni e la fel de inutilă ca orice altă colecție (timbre, bibelouri, etc.), bătăliile pentru un loc în Gym, creșterea în level sau capturarea cât mai rapidă a câți mai mulți monstruleți și implicit un număr cât mai mare de kilometrii parcurși, fac jocul să fie atât de competițional cât să aibă adepți.
Ce are mai puțin bun:
Provoacă dependență - și-am simțit-o pe pielea mea. După primele zile, în care am ieșit fugitiv întâlnindu-mă cu ceva prieteni pe care nu i-am mai văzut de mult la o bârfă în parc, am simțit nevoia să-mi fac drumul de la birou acasă ceva mai ocolit și să treacă printr-un parc. Și după cum ziceam mai sus cine a mai avut timp de laptop și de scris când și prietenii și pokemonii vor să te scoată din casă.
Diminuează concentrarea și atenția. Faptul că nu mergi perfect conștient poate duce la tot felul de accidente, așa că atenție pe unde traversați, atenție la gropi, atenție la oameni și nu în ultimul rând atenție la hoți. Iar dacă aveți copii mici stați cu ochii pe ei, nu pe Pokemon ... nu de alta, dar au tendință să fie mult mai greu de găsit decât Pikachu.
Ce vorbește lumea despre el:
Te manipulează. Și da, este adevărat, jocul se bazează mult pe incapacitatea omului de control și pe efectul de turmă generat de o modă, dar având în vedere că vorbim de o societate bazată pe consum, Pokemon Go nu te manipulează mai mult ca altele … De fapt ce nu te manipulează în ziua de azi? Sunt foarte multe lucruri, chipurile foarte bune pentru tine sau pentru societate, unele care chiar își doresc să fie adevărate norme morale, care te manipulează la fel de mult sau poate chiar mai tare ca acest joc. Dar aici problema e la nivel de etichetă dacă nu ești manipulat de ceea ce mă manipulează pe mine ești prost … pe principiul eu nu am votat PSD deci sunt deștept așa și cu eu nu mă joc Pokemon Go și sunt un adevărat geniu.
Te supraveghează și este un mijloc de a aduna date. Nu ai nevoie de o aplicație de genul Pokemon Go ca să fii supravegheat (să se știe în orice moment unde ești), este de ajuns un telefon mobil funcțional cu acces la internet. Ca să nu mai vorbim că există chiar metode de localizare pe care le poți folosi și tu dacă ți-ai pierdut telefonul sau ți l-a furat careva … deci fără nici o legătură cu această aplicație. Cât despre asta ca jocul e un mijloc de a aduna cât mai multe date din telefonul tău, informație aflată din extrem de multele postări de pe rețelele de socializare, nu pot spune decât că Facebook face asta de cu mult înainte să apară Pokemon Go și nu văd să vă deranjeze așa tare, atât timp cât încă-l folosiți.

 În lume se-ntâmplă o grămadă de nenoriciri și noi de Pokemon avem nevoie! Vă rog să-mi spuneți voi, cei care atunci când faceți această afirmație sigur v-ați și apucat de treabă, cu ce pot să vă ajut ca să le oprim.
Share This:    Facebook Twitter Google+ Stumble Digg

Stuttgart - Impresii din concediu

de 
Foto: Thomas Kienzle
Gata. M-am săturat. Mi-am făcut bagajele și-am plecat.
Guten morgen, Stuttgart!
Se pare că atunci când îți manifești public dezamăgirea față de România de după alegeri și postezi mesajul de mai sus pe pagina ta de Facebook, chiar ești luat în serios. Așa că vă mulțumesc tuturor celor care mi-ați trimis mesaje cu urări de bine în noua mea viață aleasă, iar pentru voi, cei care credeați c-aș fi plecat fără să-mi iau rămas bun, stați liniștiți, am fugit doar într-un concediu mult dorit.
Păi ce, ori, credeați că o să rămâm pe acolo?
Între noi fie vorba, la cât de ordonați sunt nemții-n orice, haosul de-l creez eu în jurul meu nu se-ncadrează sub nici o formă în peisaj. Și, mai întâi, să văd eu lumea-ntreagă și de-abia apoi voi decide unde mă voi stabili.
Așa că m-am întors în țară și din frigider am nimerit fix în cuptor. Și-am venit și cu forțe proaspete și cu dor de ducă, că de, așa-i după concediu, parcă tocmai atunci când s-a terminat ai mai avea nevoie de câteva zilele libere, așa, ca de refacere (poate ar merge și-o lege-n sensul ăsta, ce ziceți?).
Dar hai să vă povestesc cum a fost, ce-am văzut și ce-am ratat. 
Normal că a fost foarte tare! Nu știu cum e la voi, dar la mine tot ce se-ntâmplă-n concediu e la superlativ, așa că, cu subiectivismul entuziasmului de concediu, o să vă zic că mi-a plăcut și vă recomand, cu sufletul deschis, să mergeți să-l vedeți. 
Ajungeam pentru prima oară-n Stuttgart și cum a fost genul acela de excursie care a venit ea la mine iar eu nu a trebuit să alerg după bilete, cazare și altele extrem de necesare și cum nici nu am avut timp la dispoziție să mă documentez înainte, tot ceea ce știam eu despre oraș, atunci când am calcat în el, se reducea la Mercedes și Porsche. 
Noroc cu prietenul Google și Wi-fi-ul la liber că la un click distanță ai aranjate frumos într-o listă toate obiectivele turistice, cu hartă, program, costul biletului și chiar cu ce mijloace de transport ajungi. Și oricum, dacă nu ești internaut și tehnologizat, de la hotel primești ca semn de bun venit o hartă turistică și cu ce poți vizita și cu mijloacele de transport în comun (sau cel puțin eu am primit); iar orașul e plin și el de indicatoare și hărți. Restul depinde de tine ... doar să te țină picioarele și portofelul.
Și pentru că eram pentru prima dată, pe bune, c-aș fi luat o piatră-n gură la ieșirea din aeroport, dar nu m-am împiedicat de vreuna; cu chiștoacele de țigări, ce-i drept, aș fi avut mult mai mult noroc. Dar, altfel, foarte curat: fără pet-uri în iarbă, fără rahați de câine pe trotuare, fără coji de semințe la fiecare bancă-n parc și fără alte lucruri a căror loc este în coșul de gunoi și nu zburând aiurea la prima adiere de vânt. Nu, nu-s perfecți, doar ceva mai civilizați cu forța amenzii (și, da, și la ei sunt oameni care se plâng de abuzuri); dar atunci când nu ești obligat să te uiți în ce calci, cu alți ochi privești orașul.
Orașul îmbină frumos noul cu vechiul, chiar dacă uneori vechiul nu este de cu prea multe secolele-n urmă, centrul istoric fiind bombardat și distrus în mare măsură în cel de-al doilea război mondial și reconstruit ulterior, viticultura cu industria și natura cu urbanul. Un oraș extrem de verde, pe care l-am descoperit treptat fie la pas, rătăcind pe străduțele-nguste sau pe marile bulevarde ori în zgomotul roților de tren atunci când fugeam dintr-o parte în alta, dintr-un obiectiv, într-altul.
Eram cazați relativ aproape de aeroport și destul de departe de centru (târgul expozițional de la Messe fiind motivul principal în alegerea făcută) într-o zonă plină de vegetație, în continuă dezvoltare, înțesată de hoteluri, pensiuni, restaurante și cam tot ce-aveai nevoie, poziționată strategic la maximum 10 minute de orice mijloc de transport în comun.
Probabil, atunci când au auzit cei de la hotel că suntem români, s-au gândit că nu prea am văzut noi autostrăzi și că nici nu o să avem ocazia de noi kilometrii construiți în viitorul apropriat, așa că ne-au dat camere cu vedere la autobahn. Dar nu pot să spun decât că „termopanele” (geamurile termoizolante) la ei izolează al naibii de bine fonic.
După câteva minute de căscat ochii pe fereastră am realizat că atunci când e vorba de mașini, nemții-s patrioți … numai Mercedes, BMW, Audi, Porsche, Volkswagen, Ford … Bine, dacă nici ei atunci cine?
Deși carburantul e cam la același preț ca și la noi, plimbarea cu mașina nu este nici pe departe cea mai bună opțiune, dacă ai bani puțini sau nu vrei să-i toci aiurea. Singura parcare relativ „gratis” este cea de la hotel (și aia e, defapt, o facilitate ce intră-n prețul cazării), altfel în Stuttgart nu găsești parcare fără plată și te costă cam 1.5€/oră. Nici mașini oprite aiurea pentru vreo 5 minute, așa cât să-ți iei o șhaorma cum se face pe la noi, nu prea am văzut pe acolo. Și când am văzut un caz s-a lăsat și cu amendă, oprise unul pe-un trotuar aproape de-o stație de autobuz și de unde nu era nici țipenie de polițist prin jur, apar doi și-i lipesc amenda-n geam.
Dacă ești totuși extrem de comod și te gândești să iei un taxi, după prima cursă te asigur că te vei reprofila, când vei vedea că doar pornirea-i 3€ și-un pic și mai apoi ~1.40€/km.
Și uite așa am ajuns la transportul în comun … și după primul contact cu harta am realizat că noi în București suntem la ani lumină de a avea așa ceva. Au o infrastructură de transport în comun de îți e mai mare dragul să te plimbi, e foarte bine pusă la punct, totul e predictibil și eficient (chiar rapid aș putea spune având în vedere distanțele mari parcurse pe unele trasee), orarul se respectă destul de strict (mici întârzieri mai au și ei), schimbi ușor un mijloc de transport cu altul, schimburile sunt și ele coordonate când vine vorba de timp, au aer condiționat și nu este înghesuiala aia sufocantă care pe mine mă exasperează la noi. Dar stați liniștiți că au și ei nespălații lor. Rețeaua majoră e formată dintr-un S-bahn (o combinație metrou/tren) rapid, care leagă zonele marginale de centru, toate întâlnindu-se sub Gara Centrală și-un U-bahn (un fel de metrou ușor) care e pe distanțe mai scurte și te ajută să te deplasezi ușor în interiorul zonelor, iar la acestea se alătură o serie de autobuze, ceva asemănător funicularului, chiar și-o telecabină am văzut.
Și chiar dacă la ei trenurile-s roșii costă și-ale de te-ndoaie (aviz unora care propuneau transport în comun gratis) – o călătorie e 4€, iar o cartelă pe toată ziua, pentru o persoană, pe toate zonele, este 15€ și asta fiind cam cea mai avantajoasă variantă pe care o găseai la tonomatele de bilete din stații. A și dacă am uitat să vă spun, acolo nu există ghișee … Și ce-am mai butonat noi la aparat până ce ne-am destupat … Și cum orașul e împărțit în zone și noi n-am aflat care sunt acelea am luat mereu cartelă pentru toate, care apropo e valabilă pe orice mijloc de tansport. Dacă sunteți un grup mai mare aveți și varianta de cartelă colectivă de 20€ pentru 5 persoane. Și cum e la modă pentru unii să meargă cu patrupedul din dotare e bine să știți că și el plătește bilet. Idem și bicicleta. În schimb, copiii până la o anumită vârstă, cred 6 ani, sunt scutiți. Sunt ferm convinsă că există și abonamente, dar nu le-am găsit noi.
Deși e plin de bicicliști în oraș, inclusiv când plouă, cu bicicleta n-am mers și chiar dacă am văzut câteva locuri de unde aș fi putut închiria, nu m-am interesat nici în ce condiții și nici cât ar fi costat.
Iar pentru turiști, evident, există și un city-bus de tip Hop ON Hop OFF, pe care eu l-am luat din centru, din Schlossplatz, m-a costat 15€ și m-am plimbat, cu povești despre oraș în căști, vreo 2 ore, trecând în revistă obiective importante ale orașului. Dacă e pentru prima dată când te lovești de un astfel de bus și nici nu te-nțelegi cu șoferul pentru că nu știi germană, iar el nici o altă limbă străină, așa cum am pățit-o eu, să știi că poți coborî când vrei, poți vizita și te poți urca în următorul, pentru că biletul e valabil 24 de ore; dar eu am aflat asta mult mai târziu de la un britanic care-i căuta stația. Și tot de la el am aflat că puteai lua bilete pentru 48 sau 72 de ore.
Dacă ești ca mine și-ți place să pierzi timpul când la o terasă, când pe-o bancă-n parc admirând piesajul sau să te pierzi la pas pe străzi fără vreun obiectiv precis sau prin cotloanele vreunui palat imaginându-te prințesa din poveste, s-ar putea să-ți trebuiască o viață să vizitezi tot orașul. Altfel cu puțină organizare în 3zile îl dai gata. Dacă ești pasionată de shopping și vrei să vezi și orașul mai ia în calcul încă o zi. Nu de alta, dar au o ditamai pietonala (cea mai lungă din țară) cu toate magazinele posibile și imposibile – un mall-strase aș putea spune.
Cât despre peisaj, că tot îl pomeneam mai sus, numai de bine. Chiar dacă-n România avem zone cu peisaje mult mai frumoase din punct de vedere al spectacolului naturii și chiar dacă n-or avea ei munți, colinele cu suișurile și coborâșurile lor, cu casele-n coastă și cu-o arhitectură ce-mi amintește, pe undeva, de ceva din Peleș și Pelișor, aduc cumva senzația de acasă, a ceva din orașul meu de suflet de la poalele Bucegiului.
Acum nu știu să spun dacă peisajul e punctul lor forte sau faptul că știu să pună-n valoare ce au, știu să păstreze, să reconstruiască ce-au pierdut și merită arătat și nu-n ultimul rând știu să nu distrugă; centrul orașului fiind exemplul cel mai elocvent în acest sens. Se construiește mult în Stuttgart, iar în centru parcă mai mult ca în restul orașului și cu toate acestea pietonul nu e deranjat aproape deloc, clădiri noi apar fără a distruge țesutul din jur, iar clădirile vechi, unele reconstruite după război, altele doar restaurate sunt întreținute permanent, astfel încât să nu-și piardă identitea. Cu toate că cele mai multe atracții ale orașului sunt concentrate aici, nu vă așteptați să vedeți un centru istoric în adevăratul sens al cuvântului, după bombardamentele din cel de-al doilea război fiind reconstruite doar clădirile importante, centrul Stuttgartului este destul de modern.
În mod normal centrul îl vizitezi cam o într-o zi, dacă nu te pierzi prin magazine. Dar eu am trecut pe acolo zilnic, la diferite ore, descoperind mereu câte ceva nou și-am vizitat următoarele:
  • Gara Centrală – Stuttgart Hauptbahnhof, am urcat inclusiv în turn, chiar dacă am așteptat un pic la coadă pentru asta, dar sunt român și-am experiență, iar imaginea cu centrul văzut de sus merită așteptarea; 
  • Neues Schloss (palatul nou) cu parcul său superb de-l înconjoară, care acum adăpostește Ministerul Finanțelor și al Economiei; 
  • Altes Schloss (castelul vechi) și curtea lui interioară; 
  • Schillerplatz cu statuia lui Friedrich Schiller; 
  • Stiftskirche - o catedrală gotică cu o instalație destul de interesantă din metal și sticlă agățată de tavan (fluturi de sticlă, le-am zis eu) și cu un concert de orgă extraordinar; 
  • Konigsbau – o cladire veche ce acum este transformată-n magazin (dar nu știu să spun ce-a fost odată, ceva sală de bal spunea cineva, dar n-am verificat informația); 
  • Domkirche St. Eberhard – o biserică catolică; 
  • Kunstmuseum (muzeul de artă) sau cubul de sticlă și Staatsgalerie (Galeria de artă) și mai găsiți multe muzee, depinde ce vreți; 
  • St. Maria Kirche, Leonhards-kirche, Johannes-kirche – da, și ei au o grămadă de biserici, dar la ultima merită să mergeți doar și pentru peisaj; 
  • Markthalle – o piață alimenatară foarte interesantă, la care am ajuns total întâmplător, rătăcindu-mă la propriu pe niște străduțe și ajungând într-o înfundătură m-am luat și eu după câțiva oameni sperând s-ajung într-o zonă cunoscută și-am nimerit aici … și nu mi-a părut rău deloc; 
  • Staatstheater Stuttgart – opera, pe care am admirat-o doar din exterior, biletele la spectacole fiind vândute cu foarte mult timp înainte; 
  • Planetarium, la care nu am intrat, era zona-n costrucții și părea complicat de ajuns, dar ce-i drept nici nu sunt pasionată de astronomie (l-am adus în discuție în caz că vă interesează să știți că e și el pe undeva prin centru). 

Îmi propusesem o zi pentru muzeele Porsche și Mercedes, dar cele aproape 5 ore petrecute la Muzeul Mercedes nu au mai lăsat loc de nimic, sau doar de o plimbare la pas în jurul stadionului Mercedes Benz Arena. Am vrut noi să-l vedem și de pe gazon sau din tribune, dar n-am avut noroc de-un tur în ziua respectivă.

Orice ai face în Stuttgart, indiferent că ești pasionat sau nu de mașini, nu rata Muzeul Mercedes. Crede-mă, nu o să-ți pară rău! Într-o construcție, a cărui vortex interior, creat de cele două rampe ascendente ce conectează spațiile în jurul unui atrium central, transpune libertatea de mișcare a automobilului în beton și sticlă, printr-o capsula a timpului (liftul) te-ntorci cu 130 de ani în urmă, undeva prin 1886, atunci când Gottlieb Daimler inventa autovehiculul cu trei roți și revii la pas parcurcând istoria până-n zile noastre. Sunt 9 nivele, o suprafață de 16.500 mp, 160 de vehicule și peste 1500 de exponate, un restaurant, o cafenea, un magazin din care inevitabil n-am plecat cu mâna goală și pentru cei cu stomacul tare și dorințe de senzații tari și-un simulator de curse cu mașini.


 Am terminat concediul la înălțime, sus pe cel mai înalt turn din Stuttgart -  Fernsehturm – turnul televiziunii – primul din lume construit din beton cu o înălțime maximă de 217m și cu o platformă de vizitare undeva la 152m.
Evident că aș mai fi avut multe de văzut și normal că n-am uitat că n-am mai apucat s-ajung și la Muzeul Porsche și cu nostalgia de final și cu bucuria-ntoarcerii acasă, uitându-mă-n zare, la Pădurea Neagră, mi-am zis că, doar și numai pentru ea, și tot ar trebuie să mai revin. Să văd și eu de unde izvorăște Dunărea.
Altfel dacă ești băutor de vin, ar fi păcat să ratezi degustarea de vinuri de la Wienfactum și zona viticolă din Bad Connstatt; iar dacă ești cu copiii și nu ai nimic, ideologic vorbind, împotriva unei grădini zoologice – Gradina zoologică și botanică Wilhelma este deschisă zilnic și te așteaptă-n vizită. Bad Connstatt-ul este cunoscut și pentru celebrele sale băi termale cu proprietați terapeutice – cu apă termală provenită de la 19 izvoare disctince. Despre acestea din urmă vă las pe voi să descoperiți, eu doar le-am văzut în trecere din city-bus și am auzit povești despre ele în căști.

Share This:    Facebook Twitter Google+ Stumble Digg

Cele mai citite articole

Despre mine

Fotografia mea
Pe principiu' şi părerea mea e importantă chiar de e neavizată ... acest blog este un pamflet aşa că trataţi-l ca atare ... Îmi voi da cu părerea despre orice şi oricine … despre mine, noi şi ei … dar în special despre politicieni … mai în gluma, mai în serios … voi comenta: faze, ştiri şi zvonuri de pe frecvenţa preferată “radioşanţ” … şi după cum era de aşteptat nici nu voi verifica veridicitatea informaţiei …(pentru tine, grammar nazi ... da, ştiu, corect se spune dă-ţi cu părerea)
Un produs Blogger.