Cu rucsacu'n spate prin Teleorman

Acum că s-a terminat cu nebunia din campania electorală, că au trecut alegerile parlamentare și încă n-avem premier teleormănean, hai să vorbim și noi despre cum a fost prin Teleorman ...

Și da, ați citit corect ... Exact despre acel Teleorman e vorba ... Acela de la noi din sud, de pe malul Dunării, care i-a dat pe Marin Preda, Zaharia Stancu sau Constantin Noica, dar care, astăzi, e mult mai cunoscut datorită lui Liviu Dragnea sau Adriean Videanu ... Acel Teleorman cu cel mai mare procent de asistați sociali,  cea mai mare rată a șomajului și cel mai mare grad de sărăcie ... Acel Teleroman, în care morții au drept de vot și-n care, după cum spun unii, n-ar fi nici o librărie ... Acel Teleorman, care, probabil, nu se află printre primele preferințe când vine vorba de turism ... [Între noi fie vorba, librărie n-am căutat, dar de cel puțin o bibliotecă m-am împiedicat și-o să vă povestesc ceva mai încolo ce-i cu ea].

Probabil vă-ntrebați și voi, ca majoritatea prietenilor mei <<ce naiba-i de văzut acolo?>> sau <<ce-a fost în mintea mea, atunci când am ales, pentru o plimbare de weekend această destinație exotică?>>. N-am să vă mint. Exact aceleași întrebări îmi treceau și mie prin cap, sâmbătă dimineața, la ora 5.00, când încercam să mă trezesc și s-ajung la autocar. Cinci dimineața, cinci ceasuri deșteptătoare, cinci înjurături ... Nu, serios acum, știți voi momentul acela, când sună ceasul și singurul lucru care te-mpiedică să faci un gest necugetat este doar marca telefonului mobil? E ... fix în acel moment îmi puneam mâinile-n cap, ruptă de oboseală și exact asta mă-ntrebam: Ce naiba caut eu acolo? Teleorman îmi trebuie mie? Și pe lângă toate lucrurile de vi le spusei mai sus, îmi veneau în minte și cuvintele unui coleg – omul de loc din Teleorman, dar bucureștean sub acoperire - <<Fugi, mă, d-aci! N-ai ce să vezi pe acolo! Cheltui banii de pomană!>>

Mai fusesem odată pe acolo, cu treabă până-n Roșiori, dar nu rămăsesem cu nici o părere ... Un câmp atât îmi aminteam ... Și-așa mă rodea curiozitatea să văd dacă e adevărat ce se tot spune, că în al doilea weekend din campania electorală, eu și-un autocar întreg porneam spre Teleorman. 

Traseu și obiective vizitate:

București – Lunca (faleza de leoss) – Turnu Măgurele (Bis. Sf. Haralambie) – ruinele Bisericii Ciuperceni Poiana – ruinele curților boierului Bălăceanu – Muzeul Memorial Marin Preda Siliștea - Gumești – București

Am trecut și prin Buzescu, dar de frică îmi voi ține părerea pentru mine ...

Foto: Teodora Daria Danila

Per total a fost chiar fain, oameni faini, locuri interesante, dar de la primul contact cu Teleormanul am tot avut senzația că m-am întors în timp cu vreo sută de ani și asta nu pentru că teleormănenii ar fi dornici de păstrarea tradițiilor, ci pentru că totul e atât de dărâmat și-n paragină că zici că eram în poveștile bunicului cu România de după război. Prea multe sate părăsite, prea multe case ce stăteau să cadă, prea multe ogoare nelucrate lăsate pârloagă și mult prea multă sărăcie ... Nici „pădurile nebune”, de la care i se trage numele județului, nu mai sunt nici ele mult prea multe ... Totuși din autocar am zărit, prin ceață, un sat ascuns printre ramuri de copaci ... Mister, acesta-i cuvântul ce-l caracteriza ... Păcat că nu mișuna nimeni prin ogrăzi ...

Sărăcia se citește în portul omului de la sat, se citește în țuica proastă întinsă cu apă ce se vinde la cârciuma din sat, singura ce este mereu animată ... Și acolo unde nu e sărăcie e doar prea mult kitsch ... E o combinație nefastă într-o arhitectură veche tipică zonei, care are totuși ceva aparte și una a kitsch-ului cu ușoare accente orientale ... Bordeie nu prea am văzut, în schimb pe casele vechi, din chirpici, pe fațada dinspre stradă, era gravat numele proprietarului (capul familiei) și anul construcției ... Și-n funcție de nume și an îți poți da seama de descendența familiei și de așezarea-n teritoriu ... Inițial a fost o parcelă mare din care fiecarui copil i-a revenit o bucată de pământ pe care să-și construiască și el un rost al lui ... Și uite așa o ulița-ntreagă, din satul Lunca era locuita de familia Manea ...

Foto: Teodora Daria Danila

Și au un obicei ciudat, cel puțin pentru mine, își înrămează morții pe perete. Bine nu vă gândiți acum la vreun cadavru sau ceva macabru, ci la doliul acela, cu numele defunctului, anul nașterii și anul morții, ca-n poza de mai jos ...

Foto: Teodora Daria Danila

La Lunca, natura a fost darnică cu teleormănenii ... Câmpia pe care te cațeri ... Serios vorbesc ... Chiar urci pieptiș și cu mare grijă vreo două sute de metri, iar canioanele săpatate de vânt și ploi te atrag pe marginea lor ... E chiar spectaculoasă pentru un peisaj de câmpie ... Dar, din păcate, teleormănenii nu sunt prea prietenoși cu natura, frumusețea peisajului se pierde în grămezile de gunoaie aruncate peste tot.

Am ajuns devreme la Lunca. Să fi fost maximum ora zece dimineața. Autocarul ne-a lăsat în fața cărciumii din sat. Era o ceață densă și la propriu și la figurat pentru cei ce la ora aia semnau condica la un păhărel de tulburel. E și asta o performanță, să ai ochii limpezi de la prima oră a dimineții. Privirea mirată de pe chipul bătrânelului din ușa cârciumii mi-a rămas întipărită-n minte, se uita la noi cam cu aceeași mirare cu care privim și noi autocarele partidelor, care aduc oamenii din teritoriu în capitală pentru cine știe ce eveniment. De fapt cam peste tot pe unde mergeam, doar mirarea se citea pe chipurile oamenilor ...

Nici la oraș nu e foarte mare agitație, în Turnu Măgurele, de exemplu, mi-am petrecut vreo cinci, zece minute în mijlocul străzii, în fața Bisericii Sf. Haralambie, bucârându-mă de lipsa traficului ... Pentru cineva prins mai tot timpul în traficul bucureștean, credeți-mă, asta e o adevărată minune ... Da, Turnu Măgurele este și el un oraș mort și-ți dai seama de acest lucru atunci când și biserica, monument istoric, construita prin 1905, este închisă sâmbăta la prânz ... Și chiar mi-ar fi plăcut să o văd și prin interior.

Monumentul din centrul orașului a adus și prima interacțiune cu un localnic. Când ne-a văzut omul cu aparatele foto a crezut că suntem din presă. Noi nu eram și răspunsul meu l-a descurajat un pic, dar când l-am întrebat de ce, indignarea lui a prins glas: <<E un pericol public, marmura asta sau ce-o fi stă să cadă pe copii! Nu-l îngrijește nimeni, a fost făcut când am terminat eu liceu, prin ‘74 și acum uite, cum se desprind bucăți din el! Eroii, au murit ca proștii!>>. A vrut să fie auzit și eu i-am respectat dorința ...

De fapt ceea ce m-a convins să merg în Teleorman au fost ruinele ... Îmi plac ruinele, îmi plac poveștile din jurul lor, îmi place misterul lăsat de ani în zidurile ce-au mai rămas, îmi place puterea cu care se ambiționează să rămână acolo să nu le uite lumea existența ...

Ruinele Bisericii Ciuperceni-Poiana – o biserică rămasă într-un câmp ce a fost odată sat, care a trecut prin inundații, incendiu și dărâmare voită în vechiul regim comunist ... Și bineînțeles că legende în jurul ei au apărut de-a lungul timpului și oamenii vorbesc astăzi de blesteme ale morților și o exorcizare în urma căreia numele preotului ctictor a fost șters intenționat de pe pisanie ... Se spune că cel ce-a dărâmat turla a murit fulgerat, după ce-a visat că va muri arzând; iar cei 8 ce-au devastrat cimitirul au murit toți în aceeași zi, înecați în Dunăre. Și mai multe găsiți aici.

Ruinele Curților boierului Bălăceanu

Și dacă mergi în Teleorman, trebuie să ajungi la Siliștea-Gumești, satul Moromeților și a lui Marin Preda, unde de foarte puțin timp s-a amenajat și așteaptă să fie vizitat Muzeul Memorial Marin Preda, școala în care a învățat acesta. Aici se află și biblioteca de care vă ziceam mai sus, iar domnul ce se ocupă de ea, ar fi fost dispus să ne și-mprumute cărți să mergem cu ele la București, făceam o fișă și le înapoiam prin fiul dânsului, stabilit la capitală. Îmi pare rău că i-am uitat numele, dar îl găsiți pe ușă împreună cu un număr de telefon, iar dacă ajungeți acolo sunați-l la orice oră (astea au fost cuvintele lui) și el vine și vă deschide să vizitați. Și dacă cunoașteți pe cineva, cu dare de mână dispus să investească, el vă stă la dispoziție. Părea sincer și c-ar face treabă ...

Foto: Stanley Thomas

Un fost primar al comunei, nu i-am reținut nici lui numele și nici partidul, ne-a vorbit și el, mai mult despre politică și despre ce persoane cunoscute au călcat în Siliștea când a fost el la conducere ... Mi-a rămas în minte doar fraza de final: <<Eu sunt foarte supărat pe teleormănenii mei, că de ani buni votează prost, dar acum mă supără tare și bucureștenii că văd că votează și ei aiurea ... Ori s-au prostit ei,  ori sunt prea mulți teleormăneni în capitală ... >>

Curios de fel, un cetățean mai abțiguit nițel, sincer vorbind turmentat de-a binelea, când a văzut el atât de multă lume, a venit târâș-grăpiș să vadă ce-i cu noi ...

-Hâc ... Îl căutați pe Marin Preda? .... (se mai clatină un pic) A murit, dă-l dracu!

Bolboresește ceva greu de înțeles și pleacă ... Și când zici că am scăpat de el, apare fluturând un ecuson ...

- Eu sunt Marin Preda! Uite!  (și ne-arată ecusonul)