Introspecții de an nou și vechi la Râpa Stăvăroaiei

Undeva, nu așa departe de Curtea de Argeș, pe-un vârf de deal și-o coamă de râpă, într-un sat ascuns de veacuri în mijlocul pădurii, izolat de agitația și confortul cotidian, dar cu semnal la telefon și acoperire 4G, un părerolog, cu un ochi în Făgăraș și celălalt în Munții Cozia, își dădea cu părerea despre propria lui existență.

Totul e relativ ... sau nu ...

Hai, nu o luați și voi mot-à-mot, că doar nu era să-mi scriu memoriile a 30 de ani de viață într-o oră de apus ... Meditam și eu așa la zilele de ieri, de azi, la ce va fi la anul ... Ca de sfârșit și-nceput de an ...

Foto: Ionut Netezescu

Odată demult, copil fiind, am făcut un pact, eu cu mine și mi-am promis că orice s-ar întâmpla nu voi renunța niciodată nici măcar la cel mai nesemnificativ vis, ce-mi va trece prin minte ... Ah ... Și de câte ori mi-am încălcat promisiunea! Nici eu nu mai știu ... Dar acolo sus, în liniștea naturii la apus, pe marginea prăpastiei, nu puteam decât să mă bucur că de data aceasta n-am vrut să renunț.

Și când te gândești că aproape te resemnasei? Gândurile mele dăduseră de o liniște cu care nu prea erau obișnuite și mă dojeneau cu o căldură aparte, rar întâlnită la ele ... Era o liniște caldă ... Până și eu care iubesc să mă aud vorbim am tăcut o clipă s-ascult liniștea ... Știu, sună ciudat, dar liniștea are o melodie a ei ... Și acum era dată la maxim ... Prea multă liniște ... Îmi auzeam respirația în lăsatul serii și poate, dacă m-aș fi concentrat puțin, mi-aș fi auzit și bătăile inimii urcând printre copaci ... Și când mă gândesc că uneori chiar de prea multă liniște mi-e frică ... Prea multe idei vin deodată, pleacă și revin cu și mai mult avânt ... Dar acum, acolo sus, era liniște cu totul ... O adiere, o creangă ruptă, un bliț, un câine lătrând undeva departe, un rânjet de copil adult sau de adult copil ... Și soarele-n coborâre murmură un cântec în surdină ...

Și câtă nevoie aveam de liniștea asta! Noi ăștia de stăm la oraș, în special în București, habar nu avem cât de relativă e liniștea noastră ... Nu, serios, pentru mine, în București liniște e atunci când nu se claxonează la semafor, chiar dacă trec cinci tramvaie și trei ambulanțe. Cum stau la bloc, mă bucur de liniște atunci când vecinul nu folosește bormașina sau când i se strică televizorul ori combina. Am o prietenă, care are ferestrele de la dormitor spre bulevard și pentru ea liniște e atunci când nici o alarmă nu urlă-n mijlocul nopții și când nici o „tobă spartă” nu demarează-n trombă la trei dimineața.

Dar eu de altă liniște mă bucuram ... Undeva, acolo sus, pe marginea prăpastiei, încercând să imortalizez în cutia cu amintiri apusul, ultimul apus din 2016, uitasem de mine, uitasem de termene limită, uitasem de tot ce n-am reușit să termin și de tot ce nu reușisem să-ncep, uitasem că există acolo ceva care mă blochează psihic să trec în anul următor ... Adevărul e că, deși am petrecut și revelionul pe stil nou și pe ăla pe stil vechi și-n câteva zile și pe ală chinezesc, eu tot în 2016 am rămas ... Dar acolo sus, pe marginea râpei, la apus, era liniște, piticii mei de pe creier uitaseră și ei de mine.

Și ce m-aș face eu fără piticuții mei? Nu știu cât de familiarizați sunteți cu piticii voștri de pe creier, dar ai mei, dacă nu-i hrănești, iau atitudine și se revoltă. Acum probabil, dacă nu ar fi fost unul mic și revoltat, v-aș fi povestit despre ce-am visat în noaptea de revelion sau cum mi-am petrecut noaptea dintre ani cu Dan Negru și Mihaela Rădulescu și-n nici un caz despre cum era pe marginea prăpastiei de la Râpa Stăvăroaiei. Prin noiembrie, pe ăștia mici ai mei i-a apucat agitația, fiecare cu ideea și insistența lui. Nu știu să spun ce i-a lovit ... Poate, schimbarea prefixului? ... Habar nu am ... Cert e că unuia i s-a pus pata pe revelion. Și asta în condițiile în care eu și sărbătorile nu am fost niciodată pe aceeași lungime de undă. Da, normal că mă bucur și eu de zilele acelea libere, dar atât, mă ascund în bula mea din calea monstruleților dezlănțuiți după cadouri și mâncare. Ehe, dar acum ăsta mic voia el ceva nou, spectaculos – wow, super cool și fancy – dar, între noi fie vorba, nici el nu știa ce-și dorea. Făcea mofturi doar la stat acasă, dacă acasă ăla implica undeva în București. După aproape 3 săptămâni de răceală, o noapte pe holuri la urgență ca însoțitor, un Crăciun petrecut în pat cu un cocktail de antifebrile, o mare parte din mine nu numai că era resemnată cu varianta ceartă pe telecomandă, dar chiar și-o dorea un pic, doar pitic pe creier mai punea paie pe foc ... Și ce-o să faci, o să bolești tot anul? Și uite așa pe 30 decembrie dimineața, dădeam anunț pe la prieteni: Părerolog caut anturaj de revelion! Și acum să vă spun și un secret, chiar am avut și din ce s-aleg.

Radu povestea destul de des de Râpă, poate chiar la fel de des precum vorbesc eu de acasă al meu, de la poalele Bucegilor ... Ba chiar făcuse cu câteva luni în urmă o incursiune cu destul de multă lume prin zonă, dar din diverse motive nu reușisem s-ajung ... Dar, adevărul e că din tot ce-mi spusese, nu-mi aminteam decât de bordeie, căsuțe în copac, o râpă și-un peisaj frumos cu căprioare ... Și uite așa am ales necunoscutul – o casă bătrânească, veche de peste 100 de ani, undeva la țară, iar când zic la țară sper că se subînțelege că vorbim de condițiile primordiale ale țăranului român (foc în sobă, WC în curte, apă la căldare, cărată din vale) ... aaa ... și unde nu se ajunge cu mașina până-n poartă. În general atunci când aleg să merg undeva, am o listă-ntreagă de întrebări, de-ți blestemi zilele că m-ai invitat să merg cu tine, dar acum nu știu de ce m-am mulțumit doar cu atât. Poate nu pare, nu sunt vreo ahtiată după condiții, dar a fost o alegere destul de surprinzătoare chiar și pentru mine. Uite, îi zic și eu mamei că plec de revelion, la un amic la el la țară. Măi, nene, și-o văd că face ochii mari și se-nfundă de râs ... La țară? Cu WC-ul în curte? Pe frigul ăsta? Tu? ... râdea cu sughițuri, nu alta ... Auzi, mamă da’ mai știi să tai lemne și să faci foc în sobă?  ... râdea de se tăvălea ... Mai ții tu minte, măi mamă, când erai atâtica (și făcea un semn cu mâna către un eu de vreo 7, 8 anișori) și băteai din picioare că tu nu mai mergi iarna la țară niciodată! și mai umflă o burtă de râs, parcă așa să-mi facă-n ciudă ... E drept, eu nu mă gândisem la nimic din toate astea, singura mea problemă era cum să car salata de boeuf (făcută chiar cu boeuf de mami a mea) întreagă până sus, fără să-mi rămână sufletul pe drum. Și acum ce era să fac? Dacă am zis că merg, merg indiferent ... Văd eu acolo și cu frigul și beau și eu mai puțină apă ... Și-oricum piticul uitase de weekendul ală cu crivățul, ninsoarea, vicolul și zăpada de-un metru din Câmpia Bărăganului, acum rămăsese cantonat în faptul că nu se ajunge cu mașina până-n poartă și că lui nu-i prea place salata de boeuf, dar decât să care în spate prea multe, de foame va mânca și asta ... Dar ne-aștepta acolo mama Stăvăroaia cu sarmale și friptură, o delicatețe.

Foto: Ionut Netezescu

Undeva în subconștient, pentru mine conceptul de femeie puternică, n-are nici o treabă cu conturile în bancă, numărul de case, mașini, firme sau alte d-astea, ci cu străbunică-mea ... Baba, cum îi ziceam toți ... Avea 90 de ani și mai bine, stătea într-un vârf de munte, singură cu un câine, un pisoi, multe găini și curci ... Acolo în poartă, ținându-l pe Negrilă, mama Stăvăroaia îmi aducea aminte de Baba și Negruțu, care ne-așteptau cu drag și cu zâmbetul pe buze de câte ori veneam ... Eu nu știu să spun dacă aș putea să stau așa ...

Nu știam atunci, dar alesesem aventura ... Piticul a vrut spectaculos și a primit: offroad cu atv-ul prin pădure, coborâre în rapel pe râpă, vânătoare de căprioare cu aparatele foto și-o Ciuleandră la miez de noapte la -10 grade. Și acolo sus, în liniștea naturii la apus, pe marginea râpei ce-a fost deal odată, îți mulțumesc ție pitic pe creier pentru că exiști și vouă Stăvărușilor pentru invitație.

Râpa ce-a fost odată deal, un deal de nisip ce-avea la poale o casă, pare să știe întreaga poveste a lumii ... A fost un deal, a fost un țărm, a fost o mare întindere de apă ... Rămasă acolo, straturi, straturi, ca o mărturie a miliarde de ani de evoluție, râpa spune acum prin Radu povestea ei și a străbunicii Stăvăroaia și a celor 5 copii ai ei, pe care i-a cruțat atunci când dealul a decis să plece și să lase casa ...

„Timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare” ... Acolo sus, în liniștea naturii la apus, pe marginea prăpastiei, sprijindu-mă de-un pom, am înțeles cu adevărat ce-a vrut să spună Marin Preda în Moromeții ... Și-n sfârșit am înțeles și eu că de răbdare am nevoie ca să îndeplinesc voința piticilor mei de pe creier, ce s-au răsculat la sfârșit de an ...

 Și pentru că singurul lucru care ne lipsea a fost zăpada, ne-am întors și după prima ninsoare

PS: Atunci când ai cel puțin un prieten pasionat de fotografie și vrei să îl scoți la plimbare, ia în calcul un timp îndelungat ... Un drum pe care-l parcurgi, liniștit, la pas, în mod normal în maximum jumătate de oră, alături de un fotograf timpul se oprește-n loc în orice moment și-n cele mai inexplicabile spații sau peisaje ... Și uite așa îți dai seama că ai făcut 1 km în trei ore ... Când sunt mai mulți, timpul se dilată și mai tare ... Mai multe fotografii găsiți pe Părerologul Călător aici și aici.