De ce blog și de ce „Dă-te cu părerea!”

- De ce blog și de ce „Dă-te cu părerea!”?

- De ce nu? Cea mai mare calitate a mea e că vorbesc mult!

- Calitate zici? (zise el ridicând ironic o sprânceană)

Așa începea, acum mai bine de un an, o discuție cu un prieten drag, despre viitorul meu în părerologie. N-aveam încă blog și-ntre noi fie vorba nici măcar nu știam cu ce se mânâncă. Atunci scriam rar, câte o părere aruncată pe fața cărții (Facebook) despre orice, despre nimic, o întâmplare, o refulare, o idee, iar când n-aveam cuvintele la mine trânteam câte o fotografie ... Unii-mi comentau, alții nu vedeau, unii-mi dădeau Like, alții mă-njurau pentru că n-aveau buton de Dislike ...

În realitate scriam des, dar pentru mine ... Doar pentru mine ... Un fel de jurnal ... Câteodată făceam texte așa, fără vreun scop anume ... Povești ... Unele mi le mai citea mama, altele, dacă vedeam eu ceva comic în ele, vreo doi, trei prieteni ... Altfel zăceau într-un folder de „Debitări” sau aruncate prin calculator, în nopțile fără de somn.

În cercul meu restrâns, mereu am avut ceva de spus ... În cercuri mai largi, în schimb, mi-era uneori prea greu să mă exprim ... Posibil trac ... Uneori bâlbâit, alteori cu entuziasm, câteodată doar din nervi aveam părerea mea, povestea mea, întâmplarea mea și indiferent de complexitatea ei căutam cumva s-o-mbrac în cuvinte, să-i dau o formă și să o arunc în aer ... Câteodată-mi ieșea ... Alteori nu ... Dar mereu au existat ei, cei câțiva, care m-acceptau și așa „cu gura mare”, care-mi ascultau poveștile chiar dacă uneori le repetam ori care râdeau cu mine sau de mine când o meritam ... Aceiași câțiva, care, atunci când s-au mai rărit ieșirile, că de, ajunserăm și noi adulți cu normă-ntreagă, mă sunau să mă roage să le povestesc câte ceva ... 

Eu și lumea virtuală, mult timp n-am avut nici o conexiune ... Facebook mi-am făcut la rugămințile unei prietene, care avea nevoie de „friends” pentru un joc ... Ba, chiar, la început, tot ea intra pe cont să crească roșii, găini și altele de care cel mai probabil nici ea nu cred că-și mai aduce aminte ... Cert e că până prin 2013 nu știu dacă l-am deschis de vreo 10 ori ... Încă mai exista Yahoo Messenger și-mi era de ajuns ca alternativă a telefonului mobil ... Dar na, atunci când toți prietenii mei povesteau cât de frumos e pe Facebook, m-am reorientat și eu ... Măi, și ce să vezi? ... Acolo era raiul părerilor, nu alta ... Toți aveau ceva de spus, de scris, de arătat ... Informația circula acum cu viteza internetului, mai ceva ca poveștile alea transmise prin viu grai, de care învățasem eu la școală ... Bine, informație, e mult spus ... Părerile multora se-mpărțeau în patru zări sau ‘nșpe mii de biți ... Și ce mi-am zis eu? Acolo e de mine ... Și cu toate astea până prin 2015 nu-mi aduc aminte să fi postat ceva ...

Blog mi-am făcut dintr-o ambiție. La puțin timp după ce începusem să postez, cineva mi-a spus că am texte prea lungi pentru Facebook și că nu are lumea răbdare să le citească, ba chiar mi-a explicat că Facebook e pentru poze nu pentru lectură ... Citez: pentru lectură s-au inventat bibliotecile. Și cum eu eram novice într-ale rețelelor de socializare, normal c-am crezut ... Cuvintele alea au rămas vii în capul meu o perioadă lungă de timp, iar la fiecare text postat le auzeam ecoul. Și uite așa mi se părea că părerea mea e cea mai cea și nu ajunge la oameni ... Și eu, care voiam să mă fac auzită.

La presa scrisă, renumitul ziar, renunțasem cu mulți ani în urmă, din motive „eco-friendly” ... Eram abonată la o serie de publicații online, bloguri, reviste, ziare, ba chiar și câteva vloguri. Vlogul era mult mai căutat, dar mie nu-mi plăcea cum mi se auzea voce pe înregistrare ... Plus că nu prea aveam eu așa mare curaj să-mi asocieze lumea părerea cu persoana. Era undeva frica aia de a nu fi pus la zid ... Există întrebările alea, cred că măcar o dată-n viață de cel puțin una v-ați lovit și voi ... Ce-o să zică șefu’? Dar colegii de serviciu? Ce-o să zică mama? Bunica? Pisica? ... Înțelegeți voi.

Se întâmplau multe în perioada aia a anului,  ba în societate, ba în viața mea personală ... Zilnic apărea câte un subiect care era întors pe toate părțile de toată lumea, indiferent dacă lumea avea vreo treabă sau vreo cunoștință în acel domeniu ... Deja nu era nevoie să mai caut eu chestii, mă găseau ele pe mine ... Dar pe lângă articolele interesante și utile ajungeau la mine tot felul de aberații ... Era chiar mai rău ca la televizorul, la care renunțasem de ani buni ...

Dar acolo unde-i de vorbă, hop și eu ... Până la blog a mai durat ceva ... Ambiția a venit din dorința de a-mi demonstra că și eu pot ... În general nu m-a bătut tehnologia, i-am dat eu de cap într-un final... Așa și cu blogul, tehnic știam să scriu ... dar practic habar nu aveam cum să-mi deschid unul ... Și erau până și copii, care aveau blog ... Oare eu chiar nu eram în stare? ... Imposibil ... Nu puteam concepe așa ceva ... Plus că primul text îl aveam deja scris, aștepta doar să apară undeva și cum pentru Facebook era mult prea lung, m-am enervat și-ntr-o duminică dimineață, 21 februarie 2016, împreună cu prietenul Google și alți câțiva reali l-am creat pe Părerologul de serviciu fără diplomă. Un personaj ... Are ceva din mine ... iar numele a ieșit așa pentru că mi-a fost foarte greu să aleg între Părerologul de serviciu și Părerologul fără diplomă. Ba chiar am făcut un sondaj pe la toți prietenii mei reali și virtuali și nu știu cum dar mereu era egalitate între părerologi, rezultatul final fiind 53 la 53 sau pe acolo, nu cumva să-mi ușureze alegerea. Așa că i-am combinat, chiar dacă pe undeva ar putea fi considerat chiar pleonasm.

- Despre ce va fi blogul? Ce vei scrie în el? O prietenă mă întreabă curioasă ...

- Voi comenta diverse, ce aud, ce văd, ce-mi place sau nu-mi place ... politică, evenimente, pe unde mă plimb ... De toate ...

- Adică-ți dai cu părerea.

- Da, cam așa ceva ...

- Bravo! Dă-te cu părerea!

Și așa i-a rămas numele ... Am oscilat un pic să-l aduc la forma corect gramaticală, dar parcă-mi plăcea mai tare așa ... Și la noi în branșă când n-ai argument poți spune oricând așa a vrut artistul! Atunci, în forma aia a rezonat cu mine ... Mai târziu mi-am dat seama și de ce ... Citeam eu tot felul de idioțenii, care ajungeau cumva la mine și primul lucru de-mi venea pe buze era mai dă-te mă-n ... Mai dă-te (mă) cu părerea!

Ideea titlului era simplă, mi se părea că ar fi putut inspira cititorul să se implice activ în dialog, că i-ar da acestuia curajul să-și expună propria lui părere în secțiunea de comentarii. Dar cum la început nu m-au citit decât prietenii, discuțiile de la comentarii se făceau la un pahar de vorbă pe undeva prin oraș. Ca să nu mai zic că de abia după mult timp, după ce am început și eu să mă prind care-i faza cu setările, mi-am dat seamă că nici măcar nu lăsasem la liber secțiunea de comentarii. Nici acum nu se întâmplă să comenteze careva acolo ci într-un mod extrem de obositor pentru mine, prin mesaje private pe chat-ul de la Facebook ... Și cu ocazia asta vă rog eu mult, dacă aveți ceva de spus, lasați un comentariu sau scrieți pe pagina de Facebook a Părerologului de serviciu fără diplomă (pe wall) ... Nu în privat, pentru că nu am timp să vă răspund ...

Pe principiu' şi părerea mea e importantă chiar de e neavizată ... acest blog este un pamflet aşa că trataţi-l ca atare ... Îmi voi da cu părerea despre orice şi oricine … despre mine, noi şi ei … dar în special despre politicieni … mai în glumă, mai în serios … voi comenta: faze, ştiri şi zvonuri de pe frecvenţa preferată “radioşanţ” … şi după cum era de aşteptat nici nu voi verifica veridicitatea informaţiei …(pentru tine, grammar nazi ... da, ştiu, corect se spune dă-ţi cu părerea).

E drept, în ultimul timp am dat-o pe plimbări ... de politică m-am cam lăsat ... dar un lucru e cert, voi continua să scriu. Și pentru că tocmai ce-am împlinit un an de blog ... La mulți ani și la cât mai multe păreri!