Amintiri în contratimp din Piscul Câinelui

Conviețuiesc cu timpul în contratimp într-un real iluzoriu al habarnismului universal în care cu proprie voință m-am aruncat cu capul înainte. Alerg în cerc în ceața densă a propriului meu haos, adun și scad, trag linie și merg mai departe. O fi bine? O fi rău? Completez spații goale pe o hârtie, care nu mai contenește să râdă de mine, cu alte spații goale marcate cu mult prea multe semne de întrebare. Formular, cerere, formular ... Trag linie, după linie, după linie într-un calculator dintr-un alt secol ... Șterg prima linie și revin iar la ... Formular, cerere, formular ... Timpul parcă a uitat de mine, acolo pe un scaun de birou, în fața inevitabilului. Monstrul din hârtii inhibă și ultima fărâmă creativă și ultima dorință de desăvârșire a visului dornic de adrenalină.

Câteodată îmi doresc să opresc timpul în loc, să disec clipa, să-i simt puterea în întreaga ființă ca și cum clipa m-ar diseca pe mine. Să analizez cu sfințenie următorul pas dinspre marginea prăpastiei spre vârful muntelui. Să opresc timpul în loc până atunci când cred că știu tot ce am nevoie ca să merg mai departe. Dar timpul refuză, fuge de mine și eu fug după el, se oprește și-l prind pentru o clipă și cred că am tot timpul din lume pentru orice, oricând, oricât. Și timpul ripostează și-mi arată că n-am timp. Mă sperii și câteodată vreau doar să fug, să sparg monotonia realului de beton și să mă ascund de timp acolo unde timpul se oprește în loc doar pentru mine. Formular, cerere, formular ... le-am lăsat și am plecat ...

Câteodată, simt doar nevoia de a nu face nimic. Și nu fac. Opresc firul logic. Nu mai vreau să gândesc ci doar s-admir. Și uite așa mi-am mutat biroul în natură pentru o zi. Stau în curtea casei de acasă privind muntele și așteptând parcă să facă el următorul pas în locul meu. Cu ochii după soarele ce nu vrea să s-arate, cu mintea prea departe să m-apuc de treabă, zâmbesc și scriu ... Muntele a făcut deja primul său pas.

Zâmbeam și eu din amintiri. Acum ceva vreme, într-o sâmbătă de sfârșit de ianuarie, cu mult prea multe accente primăvăratice pentru acea perioadă calendaristică, fugind iar să opresc timpul în loc doar pentru mine, priveam invers, de pe munte în vale spre oraș. Era prima mea tură pe munte de anul acesta și prima tură de iarnă după câțiva ani buni de pauză. Entuziasmul meu atinsese cote greu de exprimat în cuvinte.

Traseu: Sinaia – Vârful Piscul Câinelui (1650m) – Sinaia (3½ h)

Câteodată organizarea timpului îmi dă cu virgulă. Zâmbesc acum când mi-aduc aminte cum am lăsat totul baltă și-am decis să fug la munte să-mi încarc bateriile și cum dintr-o prostie, în dimineața cu pricina, era cât pe ce să nu ajung la tură. Nu sunt, nu am fost și cred că nici nu voi fi vreodată vreo persoană matinală. Știu și eu că mersul pe munte se pornește cu noaptea-n cap, dar trezitul de dimineață pentru mine este adevărata aventură. În haosul meu controlat, necontrolat, în dimineața cu pricina, evident că nu m-am trezit la timp și-am ratat întâlnirea cu gașca de la ora 6.00 AM din gară. Cu chiu cu vai și mari emoții de-abia am ajuns să prind următorul tren. Ce am mai alergat prin gară să-mi iau bilet și să găsesc linia cu trenul bucuclaș. Puneam piciorul pe scară și el se urnea din loc. Noroc că era accelarat (inter-regio cum îi zice acum) și ajungea cam în aceeași perioadă cu cel de îl pierdusem.

Mi-amintisem de acest traseu când am scris Unsprezece motive pentru care să-ți cheltuiești banii în Sinaia și de atunci mi-am tot dorit să-l reiau. Mai am multe vârfuri de explorat, dar câteodată e foarte fain să te-ntorci pe drumuri cunoscute. Traseul pornește din Sinaia, de pe strada cu același nume (din Str. Gării se desprinde înspre Munții Baiului Str. Piscul Câinelui) are o diferență de nivel de 800m și la urcare și la coborâre, o distanță liniară de 7,3 km și se parcuge în 3-4h. Iarna, orice traseu de munte este ceva mai greu, zăpada acumulată neuniform îngreunează înaintarea, iar gheața ascunsă sub ea, poate în orice moment să-ți facă vreo surpriză cu accidentare. Așa că mare grijă la echipament. Și spun asta că tare buni ar fi fost niște colțari pe anumite porțiuni.

În gară, la Sinaia, se face regruparea și vreo 60 de oameni voioși cu chef de drumeție pornesc agale, încolonați, spre vârf. Nici nu apucăm să intrăm bine pe traseu și să traversăm calea ferată, că ne și oprește jandarmeria montană să ne-întrebe de sănătate. Facem schimb de numere de telefon, le spunem unde merge și pornim la drum. E clar, au fost multe incidente în perioada aia, de au luat ei atitudine.

Foto: Titel Dragomir

Urcând agale drumul forestier ce taie pădurea spre cabană, mă-ntorc progresiv în timp, la adolescentul de 15, 16 ani, apoi la copilul de 10 și-n cele din urmă la copilașul de 3, 4 ani, care alerga vara zdrelindu-se în coate și-n genunchi. Frânturi de memorie ieșeau din anonimat cu imagini parcă dintr-o altă lume. Așteptam cu nerăbdare să confrunt amintirea cu realul, priveliștea din mintea mea cu peisajul ce se deschide cu o panaroma a orașului Sinaia. Uitasem că acum mulți ani când am trecut ultima dată pe acolo mă lovisem în plin de o pancartă cu proprietate privată și accesul interzis. Uitasem zvonurile, care zburau din creangă-n creangă precum ciripitul păsărelelor, despre cum cabana a fost vândută sau dată pe degeaba și scoasă din circuitul turistic. Acum făceam primul popas cu vedere la pancarta cu accesul interzis, nu tu piatra pe care ședeam copil fiind cu ochii pierduți în zare, în timp ce adulții erau adunați la o poveste și-un pahar de bere. Și acum la o gură de sandviș și un strop de apă, alte zvonuri brăzdau pădurea în căutare de eternitate, ceva din senzaționalul mediatic al casetelor cu dezvăluiri ce făceau furori pe diverse posturi tv ajunseseră acum șoptit și pe cărări de munte ... Asta e cabana aia de la munte, aia a lui Ghi... în care se pare că petreceau ăia ...

Sursa: http://www.rotarybvp.ro

Ușor dezamăgită și cu gândul la ce poze faine aș fi făcut eu la oraș de acolo de sus, o iau din loc. Și eu și întreg grupul, sus, tot mai sus, prin pădure, pe cărarea înghețată, mai în două, mai în patru, mai pe burtă, mai pe fund, ne luptam cu înaintarea pe o pojghiță de zăpădă ce-ți scârțâia sub picioare. Printre crengi undeva în depărtare Bucegii erau și ei cu noi. Iar soarele ne încălzea și el din ce în ce mai tare. Gheața adunată pe cărare aduce și primul abandom, echipamentul bată-l vina.

Nu știu să spun de ce, dar eu, deși merg des pe munte, nu folosesc bețe. Am investit acum ceva timp într-unele, cu amortizor, nu așa orice știft, dar de folosit ... ioc ... poate de s-or fi plimbat singure prin cameră, că altfel eu le-am agățat frumos pe coarnele bicicletei medicinale devenită cuier și-mi aduceam mereu aminte la baza muntelui că am așa ceva acasă. Dar acum, ce mi-am zis eu, dacă am dat banii pe ele să le și folosesc, e iarnă, să mă mai ajut cu ele. Două picioare, două mâini și două bețe ... toate-n contratimp. Și cum nici nu a fost zăpada foarte mare, mi-am dat seama că eu nu le-am pus rozetele abia la tura următoare, cea de la Mălăiești. Până sus pe vârf, ne-am împrietenit.

După vreo oră jumătate de mers ieșim în primul luminiș, aruncăm rucsacele și înotăm prin zăpadă pentru a prinde cele mai bune cadre. Alții sar și ei în poză. Un selfie, o postare, o poveste, o glumiță, două, un sandviș și-o gură de apă și-ncolonați într-un monom, plecăm cu avânt să cucerim lumea ... Bine fie, doar vârful. De acum traseul merge pe culme, cărare lată, flancată de o parte și de alta de pădure. Spectacolul crengilor în albastrul cerului, umbrele ce dansează pe zăpadă, cântecul vântului ce le mângâie ușor ne poartă mai departe. Zăpada totuși nu ne-a dat prea multe bătăi de cap. E drept nici nu a fost ea foarte multă. Uitându-mă acum în zare, muntele e mult mai alb ca în ianuarie. Pe ici pe colo ceva mormane viscolite, să-ți aducă aminte că e totuși iarnă. Mulți făcuseră tura cu an în urmă pe un viscol și-o ninsoare aprigă. Acum se bucurau și ei de soare și povesteau prin comparație.

Lăsam stâna pe dreapta, cu gândul la mâncare și-n final suntem sus pe vârf. Baie de munte și de soare și-un tur de orizont marca Andrei. Savuram Bucegii și ce ne mai rămăsese de mâncare, ciocolată multă și ceaiul meu din termos, care era în continuare extrem de fierbinte. Râsete și voie bună, balet pe creste și multe, multe poze.

Foto: Titel Dragomir

Pe la trei și ceva, patru eram înapoi în Sinaia, ba chiar pot spune că spargeam ușa de la autoservirea din centru, asta după ce câțiva dintre noi la ultimul popas și-au cam făcut de cap cu niște șuncă cu ceapă.

Foto: Titel Dragomir

Acum a început să ningă. Iarna se-ntoarce cu toate ale sale nouă cojoace și eu mă bag în casă la căldura sobei.

PS: Adevărul e că acum avem calorifere, dar nu suna prea bine adevărul în context.

Mai multe fotografii găsiți aici.