La cabană focul ardean-n sobe de ceva vreme, din grija cabanierului și a
Verei, care i-a cerut expres să fie cald când ajungem noi. Și era cald și bine.
Chiar dacă ne-am modernizat de-a lungul anilor, am copilărit într-o casă cu
sobe, cum v-am mai povestit eu în diverse ocazii, așa că experiența cu făcutul
focului și cu tăiatul lemnelor nu o voi uita vreodată. E mai mult decât o
tehnică utilă de supraviețuire. Ba chiar buniciul m-a-nvățat să fac focul cu
amnar, cremene și iască, dar stați voi liniștiți, că acum tot fumătorii erau de
bază, că eu fix chibrit am uitat să-mi iau. Dar cum era focu-aprins în sobă nu
am făcut decât să am grijă să nu se stingă.
Eu și Adriana semănăm mult, am mai împărțit camera de câteva ori și ne știm
gusturile, așa că odată ajunsă la cabană am fugit repede s-aleg unde dormim ...
O cameră de două persoane, spațioasă și călduroasă ... Și zic eu că mi-a ieșit.
Doar la prizele alea am avut ceva de comentat, nu știu cine le-a gândit, dar
mai avea puțin și le punea pe tavan – 1.50 m față de podea. Făceam niște giumbușlucuri
cu bateria externă și cu telefonul să stea la-ncărcat de numa’, numa’.
Foto: Ștefan Al
Seara la cabană a fost scurtă. Oboseala și-a spus cuvântul așa că după ce
ne-am reunit, am povestit puțin din pățaniile fiecăruia de pe traseu
și-ncolonați cu câte-un braț de lemne ne-am îndreptat spre camerele noastre. La
gura sobei din sala de mese, aveam să aflu că Mirela a făcut un flick flack
pe-o bârnă plină de gheață cu aterizare-n râu și cu un pic de scuba diving și
că de pe la jumătatea traseului a urcat udă toată. Nu știu acum dacă a strigat
și Fericire, dar Raluca, Mirela te-a luat ... dacă în Valea lui Stan, tu aveai
apă de la genunchi în jos, acum Mirela doar în cizme mai era uscată. Și exact
ca atunci, eu nu știu exact cum aș fi reacționat ... dar în nici un caz așa bine
ca ele. Dar cel mai tare m-a frapat faptul că Mirela mi-a spus ceva de genul
că a vrut să se suie și ea acolo unde m-aș fi suit eu ... Eu! ... Când toată
lumea știe că eu nu mă prea sui nicăieri, eu doar fac poze oamenilor care se
cocoață pe diverse. Am rămas atât de marcată că a doua zi când am coborât și-am
găsit bârna Mirelei, i-am întrebat pe toți dacă m-ar vedea cocoțată pe ea și
toți în cor au spus că NU!!!
Bârna Mirelei
Băieții stăteau în camera de 7. Șerban, vulpoi bătrân, le-a spus la masă,
fiecăruia în parte, ca de fiecare dată când merg în cameră să ia și-un braț de
lemne cu ei ... Și să-i vezi încolonați cu lemne de zici că voiau să dea foc la
cabană nu alta. Aveau lemne pentru toată lumea. Așa că la al doilea drum după
lemne nu m-am mai dus până-n șopron, ci direct la băieți, că era mult mai aproape ... Nu mai trebuia să ies în frig, nici să am grijă să n-alunec ... Și dacă mă milogeam un pic, poate nici n-ar mai fi fost nevoie să le car eu ... Dar eu sunt femeie independentă.
Cu distracția de seară la cabană mai puțin, majoritatea fetelor ne-am băgat
la somn odată cu găinile. Surpinzător de data aceasta, eu am dat tonul orei de
culcare. Dar de dormit, n-am dormit prea bine ... Ba-mi era frică să nu se stingă
focu-n sobă și să se facă frig peste noapte ... Ba la un moment dat, undeva în
noapte, când era somnu’ ăla bun,
cineva a scăpat lemnele pe scări sau a căzut cu totul (habar nu am) și am sărit din pat și eu
și somnul. Și nu numai eu. Au mai sărit câțiva s-ajute ... câțiva să-njure ...
Nu mai trântiți ușile!
Iar urletului ăsta cu ușile i-am auzit și ecoul. Cineva s-a gândit să strige fix în dreptul ușii de la cameră ... Mai târziu, Verei i s-a stins focu-n sobă și din căldura sacului de dormit auzeam
numai tropăieli și strigăte:
Cine ne dă și nouă niște jar? Bă, ai grijă să nu luăm foc!
Și aici cu ai grijă că luăm foc piticii au intrat în acțiune:
Hai, dă-te jos și vezi ce se întâmplă! Nu mai dormim, dacă nu verifici că suntem în siguranță. Tu n-auzi că nu mai dormim noaptea asta? Trezește-te! Luăm foc! Chiar nu-ți pasă?
Am mai adormit, m-am mai trezit, mai lătra un câine, mai visam un urs ... Eu dorm
iepurește, orice zgomot mă trezește, intru în stare de veghe, nu mă mișc din
pat, nu deschid ochii dar știu tot ce se-ntâmplă-n jurul meu și dacă nu înțeleg ce e în jur îmi imaginez ce vreau eu ... Așa că m-am trezit mai obosită decât m-am culcat. Și dimineața când
era somnul dulce, lumina a bătut în geam și cât era el geamul ăla de mic m-am trezit la ora 7.00. Bine, nu m-am dat jos din pat până pe la opt și un pic, dar
chiar speram să dorm până târziu.
Mâncarea la cabană a fost bună și seara și dimineața. Nu prea aveai din ce
s-alegi că era un singur fel: ciorbă, friptură cu cartofi prăjiți seara și
omletă cu cașcaval și gem dimineața, dar ce a fost, a fost bun.
Pe la 11.00 strângeam rândurile pentru coborâre. După trânta de la Posada,
n-am mai stat pe gânduri - și ce dacă nu mai folosisem colțari de când eram la cercetași?
I-am tras peste bocanci, deși eram conștientă că-n zonele cu zăpadă mare
și-afânată nu mă vor ajuta prea mult. Psihologic în schimb au avut un impact
pozitiv. Drumul de coborâre l-am făcut pe traseul cu lanțuri, fix pe acolo pe
unde nu voiam inițial. Traseul e sub formă de buclă, dacă am ales la urcare
drumul mai scurt, acum voiam să-l facem pe cel lung. Și nu ăsta a fost chiar
motivul principal pentru care l-am ales pe cel cu lanțuri - necunoscutul
provoacă frisoane, dar cunoscutul poate provoca frisoane și mai mari. Traseul pe
care urcasem cu o zi înainte avea niște porțiuni de vale care ne speriau
îngrozitor.
Asta până să ajungem la zona de lanțuri. Poze cu lanțurile n-am făcut. Aveam mâinile ocupate. Și înainte de lanțuri și pe
lanțuri și după, majoritatea dintre noi am coborât pe fund. De sâmbătă de pe la
jumătatea traseului a nins în continuu, dar urmele pe unde urcaseră ei cu o zi
înainte rămăseseră bine marcate. În afara zonei de lanțuri traseul a fost ușor,
dar acolo fiecare a muncit un pic să rămână-ntreg. Livia și-a pierdut bățul, pe care i l-a
recuperat Marius iar Adriana telefonul, pe care i l-a recuperat SuperTedy.
Degeaba am încercat eu să bat niște trepte că de sus veneau ca tăvălugul,
fiecare aluneca pe ce putea. Din spatele meu se auzeau chiote de bucurie,
pârtie și fericire. Copiii interiori se bucurau de zăpadă. Chiar și piticii
mei, care erau într-o stare surprinzător de bună, nu vedeau atât de multă
inconștiență-n jur. Starea mea de oboseală nu mai era atât de pregnantă și
ideea unei băi termale îmi dădea puteri.
Asta până să-mi cedeze genunchii. Coborârea e lungă și ca bonus după
Mânăstirea Stânișoara traseul are câteva porțiuni zdravene de urcare. Pe acolo
mi-am pierdut puterile - puțin mai încolo de bârna Mirelei. Bârnă pe care a
încercat-o și Cosmin ... Noi restul am trecut prin apă. Unii dintre noi, mai
puțin inspirați ... adică eu, nu unii ... am trecut prin apă cu colțarii în
picioare și-n nici cinci secunde eram cu vreo 10 cm mai înaltă ... Aveam o talpă
de gheață - zăpada strânsă pe colțarul ud îngheța rapid. Am tot încercat eu să
sparg gheața aia și să merg mai departe, dar după a treia încercare i-am dat
jos, am spart gheața și i-am băgat în rucsac.
Păi, nu facem noi echilibristică ...
Ultima porțiune de traseu a venit și cu accidentări. Culmea porțiunea cea
mai ușoară. Dar nu știu de ce mă mir? Eu la Posada am alunecat pe teren plat
... Mă relaxasem că trecusem porțiunile grele și pe un pic de gheață mi-am
văzut piciorul drept chircit sub fund. Vizual arăta grav, dar s-a dovedit a fi
doar o sperietură zdravănă. Ceva de genul acesta făcuse acum una din fete, doar
(cred) că ceva mai grav și chiar dacă nu a zis nici pâs i se citea durerea
față. Bine, eu i-am citit-o la mașină, că pe ultima porțiune parcă băusem
terebentină. După cum ziceam mai sus, de la prima porțiune de urcare genunchii
mei pulsau durere din talpă până-n șold la fiecare pas făcut. Cel mai probabil
de la efort, că de căzut sau de alunecat n-a fost vorba ... Cum rămasul acolo
în pădure nu era vreo opțiune, cu ultimii nervi am grăbit pasul. Voaim să-mi
curm chinul. Nu-mi mai trebuiau nici băi termale și nici mâncare ... Asta cu
mâncarea evident că nu era adevărat, că odată ajunsă cu fundu-n mașină aveam un
concert de maț major combinat cu un scârțâit de maț minior de toată frumusețea
... Dar acolo pe traseu voiam acasă, la mine în pat și-un tub de
antiinflamator. Eram atât de capsată de durere că nici nu mai conta ce voiau
ceilalți. Când mi-am mai revenit, mi-am dat seama și mi-a părut rău de restul
... majoritatea voiau baie, doar eu eram Gică Contra. Dar era deja prea târziu,
eram la masă pe Dealul Neagru.
#ArsenieBoca
Și nu știu cum să zic, dar dacă tot am avut porțiuni bune de pelerinaj în
excursia asta, nu știu ce-a fost în mintea lui Dumnezeu să creadă că după atât
de multă zăpadă pe munte, ne mai doream alta și pe drum și-n București.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Mesaj pentru heitări … se accepta doar înjuraturile stilate, voalate sau măcar cenzurate …