Cu rucsacu'n spate la cabana Cozia (Preambul)

Preambul 

Am obosit! - Laitmotivul turei ... cel puțin din punctul meu de vedere.

Multele ore de muncă din zi și din noapte, multele drumuri din ghișeu în ghișeu, din comisie în comisie, din oraș în oraș, multele weekend-uri consecutive de plimbări fie-n țară, prin zăpadă, fie-n afara ei, pe malul mării printre palmieri italieni mi-au cam pus capac și cu câteva zile înainte de mult visata tură de la Cozia nu-mi doream decât să dorm. De fapt cred că-mi doream un pic de timp pentru mine ... cu mine ... în care să pun cap la cap aventură cu aventură, informație cu informație, amintire cu amintire, poveste cu poveste ... un timp, în care să trăiesc din propriile povești, pe care să le-mpart în patru zări ... și să trag o linie cu reușite, eșecuri, momente frumoase sau mai puțin frumoase, clipe mai grele sau mai ușoare ... Acea linie ...  

Am vrut să renunț! – De parcă ar fi prima dată! De fiecare dată eu vreau să renunț, mă entuziasmez foarte tare la început, apoi ori mă panichez, ori mi se pare că am altele de făcut, ori, ori și iar ori ... Știți voi, multele alea scuze, care te scot din stare. Acum eram foarte obosită - corpul meu era foarte obosit. Suprinzător de altfel, piticii de pe creier erau singurii dornici de tură - habar nu am cum au reușit ei să ia din descrierile de traseu doar ce le-a plăcut și să-și facă propriul vis de iarnă. Și fără să-mi dau seama, am împrăștiat visul frumos al piticilor mei și câtorva prieteni de i-am invitat la tură.

De data asta chiar nu puteam să renunț. Mi se părea că nu se cade. De principiu nu renunț ușor la nimic, mă zbat acolo până-mi iese sau până stric totul, dar renunțarea pentru mine nu este prima opțiune, chiar dacă uneori e primul gând. Acum, în schimb, era un altfel de principiu. Eram una dintre inițiatori și amânasem atât de mult tura asta astfel încât fix noi, cei care venisem cu ideea, să fim cu toții, că mi se părea că dacă aș renunța ... Nu mai contează, piticii în acțiune! Și oricum pusesem și mașina la bătaie și cum mai erau încă patru persoane, care depindeau de mine, nu puteam să le spulber și lor visul - chiar dacă dimineață, mai în glumă, mai în serios – „Ce n-aș mai fi mers!” luase locul lui „bună dimineața!”.

Deși încercam pe cât posibil să arunc undeva departe, în străfundurile uitate și-ntunecate ale minții și ale simțurilor, într-un ungher bine ferecat, ispita lenei de weekend și-a renunțării, în seara aia de vineri de dinaintea turei, mă simțeam atât de sleită de puteri încât renunțam, de bunăvoie și nesilită de nimeni, la tot ce însemna confort personal din bagaj – minimizam tot la maximum: numărul de schimburi ... Fără bocanci de schimb, fără papuci de casă, fără sfoară de-ntins rufe la uscat, fără al treilea set de baterii la frontală, fără parfum, fără creme, fără miniagenda de notițe și FĂRĂ APARATUL FOTO!

FĂRĂ APARATUL FOTO! Și aici trebuie să recunosc că s-a rupt ceva din mine – simțeam că-mi las o parte din mine acasă, acea partea care pune imagine amintirii – dar era o parte din mine de nici un kilogram, care în momentul ăla mi se părea că are minimum 5. De când l-am luat, asta era prima tură fără el și chiar dacă eram vreo 26 de persoane în total, eu tot mă simțeam puțin singură. Când a rămas, saracul, pe pat și toate celelalte lucruri de munte erau deja-n rucsac, parcă-l și vedeam cum prinde viață și cum mă imploră să-l iau cu mine. Dimineață, chiar am avut un zvâc scurt, m-am întors de la lift până la ușă, dar zvâcul m-a obosit prea tare ca să mai intru după el. Pe traseu, după nici o oră de mers, mi-am dat seama că nu prea aveam mare lucru de făcut cu el, ningea destul de tare, iar o ceață densă astupa orice punct de belvedere – așa că pentru pozele alea frumoase cu Oltul văzut de sus, la care visam, ... altă dată. 

Foto: Ștefan Al

Sâmbătă dimineață, la ora 7.30, când îmi suna mie ceasul de trezire, o parte din grup (matinalii), era deja pe drum, undeva pe autostradă, dar cum cabana nu pleacă de acolo la lăsarea întunericului, noi ăștia dornici de mai multe ore de somn, ne-am asumat o oră de urcare la lumina frontalei. Și nu știu cum să vă spun, dar tura asta am distrus tot misterul proverbului acela cu cine se trezește de dimineață, departe ajunge! ... Și noi ăștia mai leneși tot acolo am ajuns, ba unii dintre noi, chiar înaintea celor ce s-au trezit devreme. Ce-i drept am fost un pic mai șmecheri și-am luat-o pe traseul mai scurt.

Foto: Ștefan Al

Cred că-mi place să fiu mereu în întârziere ... Scuze Edy, c-ai așteptat atât în dimineața aia! ... Pe la 9.00 ieșeam și eu pe autostradă. Ultima! Din categoria cele mai plictisitoare drumuri – Autostrada București – Pitești ... De fapt autostrada-n general ... Undeva pe la jumătatea ei, într-unul din rarele momente de liniște de la mine din mașină, îmi dau seama că pentru prima dată am ca pasageri trei băieți, toți trei șoferi și n-am auzit nici o glumă misogină cu femei la volan ... Șoferița din mine era-n al noualea cer. Și cum mă umflam eu în pene-n mintea mea, mă lovește o amintere mai veche c-un misogin, cu care la un moment dat a trebuit să dau eu un test auto, la un loc de muncă. Nu am chiar cea mai bună părere despre mine ca șofer, dar spre deosebire de unii bărbați și unele femei, cu care nu mă voi mai sui vreodată ca pasager, cu mine la volan nu-mi este frică ... Sunt chiar relaxată! Iar faptul că ei nu aveau nimic de comentat și nu erau chiar la primul drum cu mine, îmi întărea convingerile că nu sunt un pericol public.

Am rămas și eu marcată de evenimentul cu testul auto și bărbatul misogin. Ce vreți? Omul era chitit că „femeile nu prea le au ele cu volanul și pedalele” și după ce-a zis asta de vreo trei ori, mi-a sărit muștaru'. Nu-s feministă de felul meu, țin la glumă, dar când gluma proastă se repetă ... N-ai avut noroc! Ne-am suit noi în mașină, eu la volan, el în dreapta, o altă colegă-n spate. Omul tremura tot! Și nu doar că tremura, era și extrem de agitat ... N-avea răbdare, vorbea mult și-n glume proaste: „Hai, știm să băgăm marșarier!”, „Ne mișcăm mai cu talent!”, „Voi femeile ...!” Și după un rând de-njurături în minte, m-am gândit să-l ard ... Bine nu așa din prima, dar mi-a ieșit. Mașina era Logan, nu mai condusesem Logan de foarte multă vreme și habar nu aveam cum să potrivesc și eu niște oglinzi și omul n-avea nici o intenție să mă ajute ... că de, la Logan, rotița aia de potrivit oglinzile nu e lângă oglindă cum ar fi normal, e-ntre scaune, sub frâna de mâna ... Așa că a durat un pic pân-am plecat de pe loc. Și la plecare, reflexele bată-le vina, am băgat în marșarier ca la mine la mașină și Loganul a intrat într-a întâia și omul când a văzut că mergem încet în față s-a și văzut parcat în blocul din fața lui. A sărit de pe scaun ca ars, fix pe frâna de mâna, comentând tot de femei ... De obicei astfel de persoane sunt invitate jos din mașină, dar pe ăsta nu doar că trebuia să-l suport, dar trebuia să-l și conving că știu să conduc ... Și brusc mi-am dat seama că nu trebuie să-l conving, eu am carnet, dat de un polițist acreditat, am destui kilometri la activ și cui nu-i convine n-are decât să nu-mi dea mașină de serviciu. Fierbeam de nervi, dar măcar în voce încercam să-mi păstrez calmul ... Mă-ntorc spre el, zâmbesc larg și-l întreb:

      -          Domnule, dumneavostră credeți în Dumnezeu?
-          De ce? (Făcuse niște ochi mari la mine că pentru o secundă mi se făcuse milă de misogin)
-          După ce o să mergeți cu mine cu mașina, o să credeți!

Mașina era-n curte și-am băgat odată picioru-n accelarație și-am dat cu spatele și-am și-ntors cu o viteză de-l vedeam cum tremură ținându-se de mânerul de la ușă. Și apoi 20 de minute cât a vrut el să „mă chinuie” (el a vrut, cine l-a pus să-mi spună de trei ori că el „pe femei le chinuie bine, că nu prea le au cu volanul!”) l-am plimbat prin toate gropile și, slavă domnilor și doamnelor primar, Bucureștiul are multe gropi, l-am ținut doar în hopuri, frâne bruște, treceri milimetrice pe lângă diverse obostacole ... totul foarte sigur din punctul meu de vedere, dar nu și din al lui ... Așa de tare l-am chinuit că voia să-i opresc mașina și pe interzis! Nu, mă nene, oprim frumos acolo unde e legal! Când am oprit, era transpirat tot, respira sacadat și după ce-mi dă verdictul – „Ești un pericol public!” se-ntoarce spre colega mea:

      -          Ești cam relaxată! Nu ți-a fost frică?
-          De ce să-mi fie? Părerologul a condus foarte bine astăzi!

Șah mat!

Și după ce-am povestit asta-n mașină, le-am dat șah mat și băieților. Am simțit așa o urmă de liniște înainte de câte-un comentariu ... Dar au uitat repede.

Foto: Ștefan Al

Am parcat mașinile la Mânâstirea Turnu, ne-am strâns, ne-am echipat și-am plecat în traseu și după nici cinci minute de urcare ne-am trezit într-o fundătură. Vorba lui Marius, ne-am mai rătăcit noi, dar așa repede niciodată ... Putem intra în cartea recordurilor. Trebuie să recunosc că acolo a fost vina mea, eu am mers prima, restul după mine. După cum ziceam la început am luat din descrierile traseului fix ce mi-a plăcut: 4 ore de traseu (chiar dacă 4 ore erau de la Mânăstirea Stănișoara în sus), drum de mașină până la cabană (există unul, dar nu era ăla pe care am mers noi), 1573m maximul (fără să iau în calcul minimum de 375m). Așa și aici. Mă uitasem pe o hartă, pe care o aveam și-n telefon și-am văzut eu că sunt două trasee, unu-n dreapta, altu-n stânga - ambele cu punct de finalizare la cabană, dar traseul până la bifurcația respectivă nu l-am mai băgat în seamă. Și cum de la bifurcația aia trebuia să mergem în dreapta, am făcut dreapta direct la intrarea în traseu ... Noroc că fundătura a venit doar după cinci minute de mers aiurea și-ntr-un final intrăm și noi pe traseul bun.

Va urma ... 

Foto: Ștefan Al