Cu rucsacu'n spate la cabana Cozia (Partea I)

Partea I

Pentru curioși partea I are și un preambul, pe care, în caz că nu l-ați citit până acum, îl găsiți aici.

Traseul parcurs:

Urcare: Mânăstirea Turnu (375 m) – Şaua La Troiţă (625 m) - Cabana Cozia (1573 m) pe bandă albastră – timp parcurs: 5.30, 6 ore;

Coborâre: Cabana Cozia (1573m) – Mânăstirea Stănișoara (773m) – Șaua La Troiță (625m) – Mânăstirea Turnu (375 m) pe bandă roșie pană la Mânăstirea Stănișoara și apoi pe bandă albastră – timp parcurs: 4 ore.

Diferență de nivel: 1198 m

Foto: Ștefan Al

Inițial ne propusesem să facem traseul invers, urcare pe lanțuri și coborâre pe partea cealaltă, dar cum La Troiță, la bifurcația aia cu dreapta și stânga, nimeni nu știa care-i drumul cu lanțuri și drumul din dreapta cobora vizibil mult prea mult, ne-am reorientat și-am luat-o-n deal. Și cred că am făcut cea mai bună alegere - mare parte din noi ajungând la cabană pe lumină, iar cei câțiva rămași în urmă au prins doar vreo 20 de minute de întuneric, în creastă.

Prima parte de traseu, cea până la Troiță, în realitate este cea mai ușoară zonă din traseu – așa ca de încălzire, începe cu o urcare susținută timp de vreo 10, 15 minute și apoi o oră de promenadă pe plan drept prin pădure. Nimic special. Doar că fix asta mi s-a părut cea mai grea. Nu reușeam sub nici o formă să-mi intru-n ritm. Picioarele erau împotriva mea, genunchii mă jenau, de parcă zici că mergeam cu ei neunși. Cu geaca îmi era prea cald, fără ea prea răcoare ... Apoi până am reușit s-o leg de rucsac într-un fel să nu mă mai încurce a mai durat ceva ... Ca să fac poze cu telefonul trebuia să scot mereu mâna din mănușă și colac peste pupăză după nici o oră de mers mi-a murit și bateria ... Noroc cu bateria externă, că altfel n-aveam poze nici cu aparatul, nici cu telefonul ... Ce mai, eram piticul morocănos, friguros, somnoros și nemâncat. Ca să nu mai zic că eu venisem să urc și mergeam ca pe Magheru’ ... Și de abia mergeam ... 

Pe drumul acela lin, plin de zăpadă, ce mergea din schit în schit mă simțeam ca la pelerinaj și chiar dacă nu prea știu ce gândesc oamenii când merg în astfel de situații, eu treceam prin toate fazele frustării existențiale ale analizei personale și prin toate întrebările posibile, care încep cu „De ce?”

De ce nu pot să am și eu pasiuni statice? De ce mă plicitisesc uitându-mă la televizor? De ce nu-mi place la Mall? De ce îmi este atât de somn? De ce e așa mult până sus? De ce? De ce? De ce?

La un moment dat mă gândeam că poate ar trebui să inventeze cineva un aparat de transcris gândurile în timp real. Cum ar fi fost să merg eu așa prin pădure cu gândurile mele zglobii, cu două ventuze lipite de cap și mașinăria-n buzunar și gândurile mele să se transforme direct în cuvinte scrise ... Mă gândeam și eu așa, că poate în felul acesta se scrie și textul meu de blog fără să mai dau și eu din degete pe tastură. Dar mi-a trecut repede, nu de alta, dar ar fi fost un text de groază și aș fi pierdut mult prea mult timp să cenzurez toate bipurile din el.

Până la bifurcație nu-mi aduc aminte să fi schimbat prea multe cuvinte cu oamenii din jur, eram undeva în lumea mea, îi percepeam că există pe lângă mine, îi percepeam că erau cu mine, dar indiferent cât de mult pot să vorbesc uneori (de obicei), acum nu ieșea mai nimic ... Auzeam câte un strigăt de fericire din când în când, dar mult prea puține strigăte de răspuns ... Nici alții nu-și găseau ritmul.

De la bifurcație lucrurile s-au schimbat brusc, am început să urcăm în abrupt, m-am încălzit, picioarele s-au antrenat la deal și limba s-a pus pe glume. Înaintarea pe zăpadă mă ținea în priză, căzusem cu o săptămână în urmă și prinsesem frică. Zăpada îmi dădea fiori la fiecare atingere. Mi-a luat mult prea mult timp să-mi dau seama că ăsta era de fapt motivul morocănelii mele. Frica de a nu cădea iar, stătea ascunsă undeva în subconștient, învelită de un văl firav al marii mele fericiri la vederea ninsorii. Îmi place să merg pe munte iarna, îmi place să simt ninsoarea-n păr și zăpada sub picioare ... doar că uneori zăpada are prostul obicei să mai și fugă de sub picioare ... Și picioarele să fugă după ea ...

Din refugiu în refugiu făceam pauză, ba de masă, ba de băut apă. Partea rea pe munte iarna, e că nu poți să stai prea mult într-un loc – te răcești și răcești – așa că pe urcare grupul s-a spart în grupuri mai mici în funcție de ritmul de mers al fiecăruia și uite așa eu și cei din grupul meu ne-am trezit în creastă, în viscol și-n ceață că așteptarea celor din spatele nostru pentru regrupare nu este posibilă fără degerături.

Traseul prin pădure până-n creastă mi-a adus aminte, așa un pic, de traseul pe Păpușa (pe care îl găsiți povestit aici). Dacă acolo apărea câte un vârf după alt vârf, aici apărea câte-o vale după fiecare urcare susținută. Acum erai la 700m altitudine, acum coborai la 600. Acum urcai la 850, acum ajungeai la 700. Aveam mereu impresia că merg în gol. Pe la a patra urcare urmată de-o coborâre am luat decizia să nu mai văd munte iarna asta ... Și momentan mă mențin fermă pe poziții, al doilea weekend de martie în fața laptopului. Totul era numai alb în jurul. E frumos, dar cu limite! La nici un punct de belvedere nu se vedea decât ceața, iar Fane mai punea și el paie pe foc în spatele meu ... 

„Ia uite, mă, nene, mă, vin și eu, în sfârșit pe Cozia și nu văd nici un pic de Olt! O poză cu Oltul n-am mă și eu! Special mi-am luat și aparatul și camera și binoclu.” 

Mai bine că nu-mi luasem aparatul că-mi făceam și mai mult sânge rău. Cel puțin nu eram singura, care se plângea ... La un moment dat ne plângeam în cor. Pe zonele de urcuș abrupt ne felicitam c-am ales traseul ăsta pe urcare. Eram ferm convinși că pe aici nu se poate coborî decât de-a berbeleacul. Bine, nu că pe partea cealaltă am coborât altfel.

Foto: Ștefan Al

După ce-am trecut de jumătatea drumului începusem să ne-ntrebăm ce fac matinalii, pe unde sunt, dac-au ajuns la cabană, dac-a găsit Șerban vreun drum alternativ și pe alocuri cum vor coborî ei mâine pe aici? Tot de pe la jumătate am început să rărim și rândurile: viteziștii, vreo 5 la număr, care au zbughit-o înainte de-au ajuns primii la cabană chiar și-naintea matinalilor, noi, vreo 6, care am rămas undeva la mijloc și-ncă un grup ceva mai în spate. Cei din față lasau urme pentru noi, noi lăsam desene și mesaje pentru cei din urmă. Dacă la început toate erau sub formă de glumă – ba un ursuleț, ba o fericire, ba un mai e puțin ... în creastă unde ceața nu te lăsa să vezi la mai mult de-un metru și vântul astupa urmele, desenele au devenit săgeți sau linii lungi de bețe târâte care să indice direcția.

După ultimul copac am intrat într-o mare de alb, o ceață densă, în care nu vedeam nimic. Doar auzeam. Și auzeam câinii de la cabană, ceea ce ne dădea curaj și ne spunea că nu suntem departe. Și tot mergeam în marea aia de alb și tot parcă nu ne-apropiam de cabană. Anca și Adelina dispăruseră din fața mea în ceață, le-am strigat, dar nu a venit nici un răspuns. Erau la doar două minute în fața mea. Era pentru prima dată când mă simțeam claustrofă în exterior. Și era atât de frig. Am pus repede pe mine un hanorac și geaca și am băgat și mâinile-n mănuși și parcă tot mai era nevoie de ceva. Părul era înghețat tot și sub glugă și peste ea. O căciulă nu ar fi făcut decât să strângă frigul pe pielea capului, așa că nu am încercat-o. Am avut vreo 15 minute de mers către nicăieri, cu un Cristi care susținea de undeva din spate că parcă n-am fi pe drumul bun, că suntem paralel cu drumul, dar mai sus de el și-n frigul ăla aveam și telefonul și creieru-nghețat ca să fac altceva decât să merg înainte. Și brusc n-am mai văzut urme. Noroc cu câinele ce a mers cu noi de jos de la Turnu că după ce a ajuns cu primul grup la cabană a venit după noi și apoi s-a întors și după restul. Pentru prima dată când m-am bucurat să văd un câine. Pe drum, pe creastă, speram ca restul să nu fie departe - se lăsa seara, iar noaptea și ceață nu sunt cea mai bună combinație. Dar mai mult decât urme în momentul acela nu prea puteam să facem altceva pentru ei. E drept că luasem în calcul o întoarcere de la cabană spre ei, dacă vedeam că întârzie foarte tare și nici n-am fi reușit să-i prindem la un telefon, dar atunci nu voiam decât să scap de nenorocitul acela de rucsac, care mă terminase de spate.

Habar nu am cât de lung era tunelul ăla de la care a pornit vorba aceea cu luminița de la capătul tunelului, dar nici nu vă închipuiți voi cât de fericită am fost eu când am văzut lumina de la cabană. Atât de fericită, c-am uitat să fac și poză, am grăbit pasul și m-am oprit direct la sobă. Tot cam atunci urcau și o parte din matinali spre cabană, de pe traseul celălalt. Încet, încet se reunea gașca. Lângă sobă s-a dezghețat și telefonul și după ce i-am sunat aproape pe toți din grupul rămas în spate, am reușit să dau de Adriana. Ajunseseră și ei în creastă, rupți de oboseală și când le-am zis că-n maximum 20 de minute li se termină și lor chinul, am înțeles că le-am dat putere.

Foto: Ștefan Al

Va urma ...