Cu rucsacu'n spate spre Vârful Iezer

Poate pentru c-a venit primăvara ... sau vara ... ce-o fi ea! ... Că de la atât de multă căldură timpurie nici nu mai știu în ce anotimp calendaristic suntem ... Sau poate pentru c-am impresia că mai mult m-am luptat cu frumusețea iernii decât m-am bucurat de ea ... Poate pentru că se apropie prima tură serioasă, fără zăpadă, de anul acesta, pe Buila și simt nevoia unei încurajări psihologice, uitându-mă la cele mai recente ture cu dificultate ceva mai ridicată, pe care le-am făcut ... Poate pentru că îmi este foarte dor de gașca veselă, pe care n-am mai apucat să o văd în efectiv complet de la Cozia (povestea o găsiți aici) ... Poate, poate și iar poate ... Nici măcar nu mai contează de ce ... De câteva zile îmi tot vin în minte imagini și povești de la tura din Iezer de anul trecut și dacă tot vin așa, de parc-ar fi fost ieri, m-am gândit să le aștern pe foaie.

Zis și făcut ... Undeva prin noiembrie, pe când muntele își schimba încet dar sigur culoarea din arămiul toamnei în albul strălucitor și la fel de alunecos al iernii, iar eu mai puneam un an în vârstă într-un dramatism propriu și personal al omului care are impresia că a făcut prea puține în timpul avut deja, noi, cei din gașca veselă, cum ne-am autointitulat, încercăm să scriem ultima poveste montană a anului 2017 cu un vârf de peste 2000. Și peste 2000 am urcat, dar pe vârf sperăm să ajungem data viitoare. 

Chiar dacă are o altitudine de 2469m, eu tot cred că ar fi trebuit să pun titlul „spre vârfulețul Iezer” ... sau vârfușorul ... sau orice diminutiv inventat, care pleacă de la vârf și vă vine-n minte ... Și nu pentru că ar fi fost foarte ușoară ascensiunea sau ceva de genul acesta ... Nu, nici pe departe! ... A fost groaznic de greu, ne-am târât în sus, am tras de noi și tot n-am ajuns pe vârf ... Pardon, pe vârfuleț! ... Cu o seară înainte să plecăm din București spre poalele munților Iezer-Păpușa, ceva mai sus de Câmpulung, aproape de Cabana Voina, ne-am întâlnit în aproximativ aceeași formație de mers pe munte, undeva în Centrul Vechi, la o piesă de teatru („Noi 4”, de Lia Bugnar) ... o piesă faină, cu buget redus, pe care v-o recomand ... Și-n care spre final există un monolog cu foarte, dar foarte multe diminitive la cuvântul mic: micuț, micuțel, miculuț, micușor ... mic, cum vreți voi ... că de atât a fost nevoie ca întreg weekendul totul să fie cât „mai diminutiv” posibil: frumușel, drăguțel, înăltuțel ... diminutivel! Nu conta forma, corectă, inventată, imposibilă, aproape toată lumea vorbea-n diminutive. Până și soarele, devenise soricel, munțomanul – munțomic și nici nu vreau să-mi mai aduc aminte.

Să ne-nțelegem! Diminutivele mă zgârie pe creier și-mi agită piticii. Poate oi fi eu defectă! Nu zic, nu. Nici măcar atunci când ajung în preajma copiilor, ăia cei mai mici, nu folosesc diminutive. Nu știu dacă mama mi-a vorbit vreodată în diminutive în copilărie, nu știu dacă așa am fost eu educată să folosesc cuvintele în plinătatea sensului lor, nu știu dacă faptul că prea mulți ani am avut complexul unui metru juma’ de la pământ și-a unui jumătate de buletin, dar când aud diminutive clar se zburlește părul pe capul piticilor mei. (În realitate nu sunt chiar atât de scundă, sunt chiar normală, am văzut o grămadă de oameni de înălțimea mea sau sub înălțimea mea, dar în copilărie nu știu cum că eram mereu ultima-n șirul ăla de la orele de sport). Și cum piticii mei au făcut greșeala să-și exprime tare și clar disprețul pentru „diminutivel”, drăcușorii mei de prieteni, că nu pot să le zic altfel, au fost mai rău ca picătura chinezească. De cum ne-am urcat în mașină, Adrianei și lui Teo le era ba frig, friguleț, frigușor, ba cald, călduț, călduleț ... somnic ... suculeț ... apică ... pipilică ... că pe la jumătatea autostrăzii, la benzinărie, îmi venea să le las acolo, nu alta. Să ia o mașinuță la autostopel! Și uite așa, am ajuns sâmbătă dimineață să pornim spre „vârfulețul” Iezer!

Și ca să-nțelegeți cât de tare m-au disperat oamenii ăștia cu fomică, păpică, greuleț, zăpezică și alte d-astea, imaginați-vă că luni, la birou, în ședința de coordonare a proiectului, la care lucram atunci și la care eram și șef de proiect, mă trezesc cum, foarte serioasă de altfel, arăt pe-un plan de situație traseul unei „ALEIUȚE!” ... Cred că nu mai are rost să povestesc despre spontaneitatea reacțiilor colegilor, care se umflau de râs ...

După ce, cu doar câteva luni în urmă câștigasem lupta c-un urcuș interminabil pe Vârful Păpușa, acum, indiferent de toate avertismentele sumbre ale celor câțiva prieteni, care fuseseră pe Iezer – cum c-ar fi mult mai greu de atât – eu eram ferm convinsă că pot să ajung chiar mai sus de Iezerul Mare ... Totul era să nu plecăm cu noaptea-n cap și să-mi fac și eu somnul de dimineață. Și când zic cu noaptea-n cap, mă refer la nenorocitul ăla de cinci dimineața, pe care oricât s-ar lupta toți cercetătorii britanici să-mi demonstreze că e ora perfectă de trezire pentru a avea succes în viață, pe mine mă face să fiu cel mai neoperativ și-mpiedicat om de pe planetă. Și cum în noiembrie ziua-i scurtă și soarele pe cer puține ore, iar traseul depășea cele 8,9 ore de lumină naturală, varianta cu somnul de dimineață devenea plauzibilă doar dacă am fi înnoptat undeva în apropierea intrării în traseu și la ora 8.00 a doua zi am fi fost gata de urcare. Și așa am și făcut. Am plecat din București vineri seară, imediat după terminarea programului de la bioru și cu tot cu oprirea de-o oră și-un pic la cumpărături, pe la zece, zece și ceva eram la pensiune pregătindu-ne de somn. Trebuie să recunosc că pensiunile și cabanele din zonă sunt mai tot timpul pline, deși am încercat să ne facem rezervare din timp, am depus ceva efort și o întreagă muncă de echipă pentru a găsi 10 locuri libere. Dar am nimerit bine, la o pensiune, căruia îmi pare rău că nu-i mai țin minte numele, destul de aproape de Cabana Voina și de pomnul cu semnal la telefonul mobil, foarte curată, cu camere cu băi proprii și cu o bucătărie suficient de mare și utilată.

Sâmbătă, dimineață, la 8.00, era gata doar Ștefan, care tocmai ce aterizase de la București, gata echipat să ia potecile la pas. Dar cum noi restul eram încă la masă și nu se preconiza să terminăm prea repede, a început urcușul c-o pauză de masă. Dar cum era pentru prima dată cu noi, nu prea avea el mare curaj să se-mpotrivească.

Vremea ținea cu noi, nici cald, nici frig, un soare printre nori destul de prezent, ultima ninsoare consistentă fusese-n urmă cu vreo două săptămâni, iar traseul nu ar fi trebuit să prezinte nici urmă de pericole. Dar noi, ca montaniarzi responsabili ce suntem, eram pregătiți pentru diverse situații posibile, aveam colțari pentru eventuale porțiuni cu gheață, aveam frontale și lanterne pentru cazul în care ne va prinde noaptea pe traseu și pentru că nu eram nici la maraton și nici în vreo competiție luasem în calcul și-un eventual abandon dacă traseul se dovedea a fi periculos sau dacă starea noastră fizică ne-ar fi lăsat în drum. Dar entuziasmul de-nceput de drum se vedea de departe, în zâmbetele noastre și-n voia bună, pe care o împrăștiam în jur. Teo, ajutată de Mirela, își leagă maimuțica (de pluș) de rucsac ... Maimuțica avea și ea un nume, pe care evident că l-am uitat ... Și la cât de tare îmi joacă feste memoria, am impresia că maimuțica-i maimuțel ... La Valealui Stan, Toma l-a adus printre noi, ne-am amuzat teribil cu el tot drumul cu mașina, dar pe traseu a fost abandonat pe bancheta din spate. Acum Teo s-a gândit să-i fac-o bucurie și să-l  ia pe munte. Pe la 9.00 ieșeam pe poarta pensiunii urlând fericirea în văzduh. Raluca a dat tonul și noi restul i-am răspuns de ne-am auzit în toată pădurea. Eram fermi convinși, că orice urmă de urs (sau de orice animal) dispăruse de pe o rază de 10 km.

Traseul parcurs:

Urcare: Cabana Voina (900m) – Vf. Văcarea (2068m) – Vf. Cățunu (2319m) – Crucea Ateneului (2279m) pe bandă roșie;

Coborâre: Crucea Ateneului – Refugiul Iezer – Valea Bătrâna – Cabana Voina pe punct albastru și cruce albastră.

Diferență de nivel: ~1400m pe o distanță liniară de ~12 km la urcare și de ~8 km la coborâre.

Timp scos: 10 ore

Evident că inițial traseul avea finalitate pe Vârful Iezerul Mare, dar cum noaptea venea peste noi, frigul ne clămpănea în oase, ceața se lăsa din ce în ce mai jos împiedicându-ne să vedem mare lucru din peisaj, iar distracția se transformase-n chin, am ales să lăsăm vârful pentru la vară. Acum care vară, om vedea noi. Deși din foarte multe puncte de vedere nu și-ar avea locul o comparație cu traseul pe Păpușa, fiind alte condiții și eu într-o stare fizică net superioară, traseul spre Iezer mi s-a părut mult mai greu ... poate de la zăpadă ... poate de la faptul că mare parte din coborâre am făcut-o pe-ntuneric ... dar mi s-a părut mai lung, mai anevoios, mai abrupt și cu mult mai multe vârfuri, pe care le vezi, pe care le urci și care nu sunt vârful tău final. Psihologic, piticii mei, deși pregătiți să treacă din vârf în vârf fără să-și smulgă nervii de nerăbadare și de furie, au dat chix undeva până-n 2200 când treceau pe lângă acele construcții de pietre care marcau vârful. Cu fiecare adunătură de bolovani ne-am fotografiat și de fiecare dată ne-ntrebam dacă mai urcăm sau dacă ne-ntoarcem.

Optimismul și entuziasmul de-nceput l-am pierdut undeva pe-a treia urcare susținută, adică-n prima jumătate de oră. Greșeala majoră a fost să ne urnim rapid după masă, fără să lăsăm mâncarea să se așeze. Așa că prima urcare susținută m-a scos din ritm grav. Și nu doar pe mine. Dar mâncasem mult, că de, haplea ... Și acum, al naibii mic-dejun venea-napoi dar fără prea mult tupeu ... Cât să nu-mi priască. Întâi sughițuri scurte, apoi reflux, apoi crampe și-amețeli ... Gâfâiam la deal, gâfâiam stând ... La fiecare pas aparatul de fotografiat, atârnat de gât, mă lovea-n stomac ... La doi pași mă opream să fac câte-o poză ... Mă opream că-mi era rău, dar încă nu voiam să fac mare caz din asta. Rezolvarea era simplă, ce era-n plus în stomac trebuia să meargă afară. Dar cum era prea multă lume-n jur stomacul meu nu se simțea confortabil să dea afară. Rămâneam în urmă și fix atunci când eram în plină comuniune cu natura, cineva mă striga sau se-ntorcea după mine să vadă dacă-s bine. Nici măcar atunci când Raluca mi-a luat-o înainte, vomitând la 2 metri de mine, parcă să-mi facă poftă, deși empatică în astfel de situații, stomacul meu, zgârcit ca mine, nu voia să renunțe la mâncare nici rugat și nici bătut. Și uite așa urcarea până la stână am făcut-o foarte greu pierzând timpi importanți. De acolo, poate pentru că mi-am revenit sau ne-am revenit, că nu eram singura cu probleme, traseul a fost ceva mai ușor – diferența de nivel fiind ceva mai blândă. Sau așa am perceput-o eu.

La stână am făcut primul popas mai lung și prima ședință foto. Peisajul care se deschidea la ieșirea din pădure cu crestele albe ale munților care așteptau să fie acoperite-n ceață te îmbia să te oprești și să-l admiri. Și unde mai pui că în fața stânii o masă cu două bănci îți creau cadrul perfect. Soarele ne-ajuta și el. Portrete, sărituri și poze în rafală, o cumpănă, două ... zâmbete multe ... râsete multe și ceva poze de grup. De aici în sus își făcea simțită prezența și zăpada, în pâlcuri mici, apoi în pâlcuri mari și-n cele din urmă ceva mai sus într-o mare de alb. Și cum mult timp am fost ferm convinsă că marea de alb n-are mai mult de 10, 15 cm, la un moment dat o văd pe Anca afundată-n zăpadă pân’ la brâu ... Să fi fost o zonă mai viscolită? ne-am zis cu toții și-am continuat să urcăm și pe măsură ce urcam, să ne tot îmbrăcăm.

Pe la ora 2.00, undeva pe urcare, în zăpadă, ne-am oprit pentru pauza de masă. Peisajul din jur a ales locul. Noi doar ne-am bucurat de priveliște, de căldura soarelui și de cele câteva sandvișuri, pe care le-aveam la noi. După experiența de dimineață, mi-a fost frică să mai mânânc, ciuguleam dintr-un sandviș ca o rândunică ... După primul sandviș și-o ciocolățică la desert m-am oprit. Am mai stat puțin să-mi tihnească, privind Piatra Craiului afundată-n ceață. Și Barajul Râușor se vedea undeva în vale. Dacă n-ar fi fost noaptea și frigul care veneau după noi, aș fi putut sta acolo să privesc munții, în propriile gânduri câteva ore bune.

Pentru noi traseul era nou, ne ghidam după marcaje și ne orientam după GPS, Ștefan ne spunea din când în când altitudinea la care ajungeam. Știam unde suntem din prisma faptului că ne puteam întoarce oricând pe unde am venit, știam unde suntem pe hartă, dar nu știam ce va urma sau cât va urma. Ne uitam pe GPS și făceam mereu calculul în comparație cu cât parcursesem deja și indiferent cum calculam vârful ieșea din ecuație, dar stând acolo cu ochii-n zare piticii mei nu-și pierduseră încă speranța. Nici piticii, nici Cosmin. El ar fi putut s-ajungă pe vârf și să se și-ntoarcă cât unii dintre noi, cu mine-n frunte am fi urcat jumătate. Cum stăteam noi acolo jos, liniștiți să ne tihnească mâncarea și să ne mai odihnim oleacă îl și văd pe Cosmin, cum aleargă și țopăie el ca un căprior și-n nici 2 minute era cu o culme mai sus ... Culme pe care am urcat-o și eu în vreo 10 minute așa. La cât a alergat el pe lângă noi, nu mai țin minte dacă ne-a așteptat sus sau a venit înapoi să mai urce o dată și cu noi. În mod sigur în altă echipă, ar fi ajuns pe vârf și s-ar fi și-ntors până aș fi ajuns eu la jumătatea traseului. (Aviz celor de la Arcul Carpatin, Cosmin e bun pentru ștafeta munților.)

După masă ne-am mai oprit fugitiv doar la poze. Fetele erau primele. Soarele cobora ușor, iar frigul se instala rapid. Apusul l-am prins pe urcare, undeva pe la 2100, ceea ce ne grăbea pașii, deoarece voiam să prindem coborârea de la Crucea Ateneului până la Refugiu Iezer pe lumină. Ceața venea și pleca și lăsa pentru câteva minute apusul în plenitudinea lui și indiferent cât eram de obosiți sau de grăbiți ne pierdeam cu ochii-n zare. Razele roșiatice care spălau văzduhul și spărgeau ceața ne opreau pentru câteva secunde să le admirăm, să le pozăm, să le contemplăm. Roșul apusului pare mult mai putenic iarna.

Pe vârful Cățunu am făcut poza de grup. Am luat maldărul de pietre în brațe, l-am înconjurat. Ăla era vârful nostru! Pe Iezerul Mic sau Mare vom veni undeva în viitor. Spre Crucea Ateneului începea coborârea și ceața cobora și ea odată cu noi. La un moment dat de abia ne vedeam unul cu altul. Am tras aer în piept, vedeam vârful ... Sau credeam că-l văd ... Era un fel de Păpușa, un vârf, apoi alt vârf, apoi alt vârf și pentru o fracțiune de secundă am vrut să alerg pe el. Dar cine să alerge? M-aș fi târât până acolo, strângeam din dinți și aș mai fi mers o oră-n sus, că atât arăta indicatorul de la Cruce până pe Vârf, dar ajungeam pe noapte și nu vedeam nimic. Am tras aer în piept și-am luat-o la vale. Din punct de vedere tehnic, coborârea până la refugiu a fost cea mai grea din tot traseul. Zăpada era stabilă, dar picioarele noastre nu prea. Dacă pășeai cu frică și fără putere-n picioare, săniuță te făceai, iar valea nu era chiar primitoare. Am coborât încet și pe lumină, să vedem pe unde punem picioarele. De câte ori mă uitam în sus mă lua cu spaimă. Piticii mei se bucură de zăpadă, dar se și sperie. Deși era mică, piticii mei percepeau o mare de alb pe-o zonă abruptă deasupra mea. Fiecare scârțâit al bocancilor pe zăpadă pe coborârea respectivă, îmi făcea pielea de găină. Noroc că apusul încă mă ținea concentrată la poze, și-mi ținea piticii ocupați până la refugiu. Și Raluca mă ținea în priză, c-aveam grijă să o prind dacă era să cadă.

La refugiu, surprinzător erau oameni. Tocmai ce ajunseseră și făcuseră focul. Am intrat pentru vreo cinci minute ... cu tot cu focul aprins în soba aceea mică mi se părea un frig de crăpau zidurile, nu alta. Deși la un moment dat, pe coborâre, în nu știu ce context, am spus că aș putea să dorm o noapte în refugiu, acum din căldura și confortul dormitorului meu drag, mă-ntreb ce anume m-a făcut să cred așa ceva. După nici zece minute aș fi dat din atac de panică în bâlbâială. Eu nu dorm în cort, eu nu dorm în cabane iarna dacă nu au sobe și n-au lemne, eu nu dorm unde nu sunt condiții cât de cât decente și prin decente mă refer la curățenie, nu să strălucească, dar să nu plec cu cine știe ce goange după mine. Acolo era groaznic de frig și doar gândul acesta îmi dă frisoane pe spinare. Oare eram chiar atât de obosită, încât piticii mei să-și permită să iasă din zona de confort?

De acolo am coborât pe drumul de vară, la lumina lanternelor și a frontalelor. Băieții de erau la Refugiu, ne-au vândut pontul cu drumul de vară ... că nu e nici zăpadă și nici noroi și cu puțină atenție putem coborî în siguranță ... Așa că n-am mai stat pe gânduri și-am luat-o la vale. Coboram spre eternitate. Pe undeva pe traseu ne-am spart în două, cei mai rapizi au luat-o înainte să ne aștepte c-un grătar la cabană și noi, ceilalți, șontâc, șontâc prin pădure. Și pentru mine eternitatea făcea câte o pauză la câte-un podeț improvizat ce trecea peste câte o apă. Iar la ultimul podeț timpul s-a oprit în loc. Pe-o porțiune, capul de pod n-avea balustradă. Nu vedeam apa, dar o auzeam și-am pitici cu imaginație bogată ... Puteam să jur că sub podețul ăla e Cascada Niagara, așa mult zgomot făcea apa aceea. Eram în stare să mă-ntorc 4 ore înapoi la Refugiul buclucaș, doar să nu trec podețul ăla. Și o noapte-n natură, în sălbăticie cu urșii pe lângă mine nu părea așa de înspăimântătoare ca acel podeț. Era-ntuneric și nu-i vedeam capătul. De pe porțiunea de beton, aia fără balustradă, am ajuns la partea de lemn. Raluca era înaintea mea. Am pus picioarele pe lemn și se mișca podețul ăla de zici că era cutremur gradul 7 pe scara Richter. M-a luat un tremurat de habar n-am cum am reușit să mă-ntorc înapoi pe pământ. Raluca s-a-ntors după mine. Eu nu și nu ... că rămân acolo ... că nu trec ... că e sus ... dar nu vedeam că e sus ... doar îmi imaginam ... și tremuram și de frică și de frig. M-a luat Cristi pe sus și am trecut ... Cu ochii-nchiși ... Vreo două săptămâni a avut semne de la unghiile mele înfipte în mâna lui.

De la podeț n-a mai fost mult, l-am lăsat pe Ștefan la Cabana Voina, unde avea mașina și apoi ne-am dus și noi la cabană, unde Toma ne-aștepta cu focul aprins la grătar. Am mâncat și am dormit ne-ntorși ... eu până pe la zece a doua zi. Duminică la-ntoarcere ne-am oprit la Barajul Râuleț și apoi ne-am plimbat prin Câmpulung ... dar cum și-așa am scris destul ... despre Câmpulung data viitoare.