Scrisoare din viitor

Zilele trecute în casă, mă jucam pe-o aplicație care mi-a generat această grafică, ce m-a inspirat pentru textul de mai jos 

Hello lume …

Sper că sunteți bine și că acești 20 de ani de carantină, distanțare socială și arest la domiciliu nu v-au afectat prea tare. Și eu sunt „bine”. Îmi este dor de voi, dar mai #rezist - singuranța și sănătatea primează. Anul acesta, de 1 mai, am renunțat la tradiționalii mici cu muștar și bere, pentru că a ieșit președintele nostru mult iubit și ne-a spus că după 15 mai avem voie să ieșim să ne vedem cu prietenii din orașul de reședință. Așa c-am zis să fac un efort să pot ieși pe ușă. N-a specificat anul, dar speranța moare ultima. Respectăm distanța de 2m, ne echipăm cu mânuși și mască ... de-abia nu se vede c-am rămas fără dinți de când s-au închis cabinetele stomatologice prin ordonanța militară nr. 2. Tot de pe atunci mi-am lăsat părul să crească, am alternat coafura vâvoi cu stilul băgat în priză sau smuls și-acum plimb o frumoasă coadă de cal până la genunchi. Din 6 în 6 luni îmi tund singură vârfurile ca-n adolescență.

Dragilor, îmi e dor de voi și sper că ați rămas la fel de tineri și de frumoși ca-n martie de demult, de la începutul pandemiei, când am fentat recomandările de stat în casă și-n răzvrătirea noastră am fugit la cabană-n vârf de munte să ne bălăcim în ciubăr. Niște inconștienți, domne’! Habar nu am ce-a fost în capul nostru.

Acum mi-am luat pe mine cele mai bune haine de casă pe care le-am achiziționat online din SH și la care am nimerit mărimea de abia după al treilea retur. Vă garantez că am avut mare grijă la întâlnirea cu domnul robot curier. Oricum după 6 ani de ordonanțe militare ambigue au reușit într-un final să pună la punct o procedură standard pentru astfel de situații. Încă de la intrarea în bloc robotul curier trece prin ecluza de decontaminare, apoi prin termoscaner, se legitimează, prezintă adeverința de serviciu și dacă toate-s în regulă liftul îl primește să urce să-mi lase coletul în fața ușii. N-avem voie să ne întâlnim. După ce văd pe ecranul camerei cu termoviziune amplasată deasupra ușii că robotul a plecat, ridic coletul ambalat corespunzător în 2 pungi de plastic - una pe care o arunc, împreună cu mânușile cu care am manevrat coletul, în containerul special pentru menajere infectate, dar nu înainte de a fi trecute prin clor; iar cea de-a doua merge în punga cu pungi, care de vreo doi ani a devenit cămara cu pungi.

Stați liniștiți! Respect și celelalte proceduri, alea cu spălatul pe mâini juma’ de oră cu săpun 3 în 1: antibacterian, antivirus, antipiele; juma’ de oră pe față și-o oră pe corp și apoi spalat bine, cu simț de răspundere, baia, bucătăria și toată casa după fiecare deschidere a geamului sau a ușii de intrare. Fiți fără grijă în tot acest timp am devenit un om responsabil și când va trebui să ies din casă, voi ieși cu mopul să spăl trotuaru-n urma mea.

Habar nu am, ce naiba era-n mintea mea în primul an de carantină, ieșeam zilnic din casă, m-ascundeam de poliție pe unde apucam: prin tufișuri, pe sub poduri, prin șantiere abandonate și când Doamne ferește ne-ntâlneam o luam la fugă cu ei după mine. M-alergau și cu mașina. Într-una din zile s-au ținut după mine de la București pân’ la Oradea; noroc c-au rămas fără benzină cu 10 km înainte să rămân și eu. Ah, ce vremuri! Încă mai erau deschise benzinăriile și mai aveam mașini. Prin ordonanța militară nr. 50 ne-au fost confiscate mașinile, prin 51 bicicletele și prin 52 trotinetele că ne tot încurajau să părăsim perimetrul blocului.

În perioada asta m-am regăsit pe mine cea adevărată și chiar nu pot să-nțeleg ce mi-a-ntunecat mintea în așa hal, de-am fost atât de obtuză în anii ăia dinainte de covid. Alergam ca nebuna, făceam sport în aer liber, mă cocoțam pe toți munții, mă plimbam aiurea ...

Auzi, domne’! Voiam să văd lumea ...

Îmi chinuiam piticii la înălțime, pe creste, în coardă, pe tiroliane, prin avion și elicopter, chipurile să-i călesc ... Măi, și cât timp pierdut în trafic! Mergeam la tot felul de petreceri, ne buluceam prin cluburi, pe plajă-n Vama Veche sau la grătare-n iarbă verde. Beam din aceeași sticlă, mâncam cu mâna din aceeași farfurie, fumam din aceeași țigară ... Câtă inconștiență!?

Ce mai! Mă spălase pe creier libertinismul ăsta.

Sper că sunteți bine cu toții. Și eu sunt. Ultimul exces în materie de design interior a fost să-mi pictez peretii camerei ce mă-nconjoară – un manifest al omului ce-a renăscut din a nu face nimic, al omului ce-a înțeles că totul absolut este în casă la un click distanță: un robot îmi prezintă-n direct din bucătăria restaurantului cum îmi gătește mâncarea, altul se filmează live în timp ce se deplasează spre mine; un robot jurnalist de călătorie se plimbă prin lume și eu îi urmăresc pe toți din pat mâncând semințe (cultivate și prăjite de alt robot agricultor).

De muncit, nu mai muncesc de mult. Nimeni nu mai are nevoie de arhitecți sau constructori zilele astea. La început eram isterici și ne țineam cu dinții de orice ca să ne salvăm ocupația. Primul an de carantină m-am încăpățânat și-am mers la birou, apoi au desființat ăștia birourile prin ordonanța 20, iar prin 21 au ordonat transformarea lor în rezidențial ca să poată oamenii să muncească de-acasă. Și uite așa am mai mâncat și noi o pâine bună. Apoi am muncit de acasă, dar cum nimeni nu mai călătorea, nimeni nu mai construia hoteluri, pensiuni, aeroporturi sau gări. Nimeni nu le mai renova pe alea vechi, rămase-n paragină. Cu casele ce-am mai tras o perioadă, că de, se săturase lumea de stat la bloc și oamenii cu bani voiau casă la curte. Dar ordonanța 70 ne-a tăiat-o scurt, a interzis casele, ca să nu mai sufere „săracii” ăia de la bloc la toate postările alea din curte sau de la piscină. Acum toți stăm la bloc. Roboții le construiesc după un proiect tip.

De la atât stat în casă oamenii s-au apucat de renovări. Mai mult din plictiseală. Descarcă tutoriale de pe net și uite așa mai pun o gresie, o faianță, mai spoiesc c-o zugrăveală. Așa că m-am reprofilat și eu rapid și-am pornit un curs online de meșterit. Dar oamenii au învățat repede și după un an cum nu mă mai urmărea nimeni nici un magazin de profil nu mă mai sponsoriza.

După ordonanța 100, am dat primul bum ... Oamenii nu mai aveau voie nici în magazine. Așa că le-am adus eu magazine la doar un click și-un joystick. Pe-o platformă online, prin realitatea virtuala a magazinului 3D, în timp real oamenii cu o simplă consolă ghidau prin magazin un robot ce făcea cumpărăturile în locul lor. Ăsta a fost cam ultimul proiect cu coordonare multidisciplinară și ultimul în care am ieșit constant din casă la relevee și măsurători. Am avut echipe complexe și-am văzut magazine din întreaga țară. Și întreaga țara dintre magazine. A fost greu să ne reobișnuim cu ieșitul din casă pentru muncă; bine cu ieșitul din casă-n general; am trecut prin multe episoade de depresie și anxietate dar după 3 ani am reușit împreună cu IT-iștii să aducem și această facilitate a cumpărăturilor în timp real în casele oamenilor. A durat atât din cauza timpilor pierduți cu kilometrii parcuși per pedes.

De vreo 5 ani nu mai fac nimic, stau pe banii statului și mă-ntreb de ce naiba am tot vrut să fac atâtea lucruri în trecut. Ba chiar îi criticam foarte aspru pe veșnicii asistați sociali, fără să-nțeleg că ei erau adevărații vizionari.

Și dor îmi e să stau la umbra cireșului înflorit.