Cu rucsacu'n spate și Arhiva de geografie în Cheile din bazinul văii Geoagiu

Trasee și obiective:

Ziua 1 - București - Mânăstirea Cozia - Râpa Roșie - Biserica Fortificată din Sebeș - Geoagiu Băi

Ziua 2 - Geoagiu Băi - sat Ardeu - Cheile Glodului - sat Glod - Cheile Cibului - Geoagiu Băi (inițial traseul era puțin diferit și cuprindea și Cheile și Cetățuia Ardeului, dar din diferite cauze sperăm să le vedem altă dată)

Ziua 3 - Geoagiu Băi - Castelul Corvinilor - București (lungul drum spre casă)

Căsuțe noi ce par a fi de demult ... un sat turistic tradițional în curs de construire în Glod

Hai că am făcut-o și p-asta!

Dacă nu o spuneam eu, o spunea altul și altul, fiecare după ce făcea ceva nou, pe care, poate, credea că nu-l va reuși niciodată. Pentru mine totul era nou: grupul, locurile vizitate și-ntr-o oarecare măsură și eu; eu pentru că acceptasem provocarea de a ieși din zona de confort și de a face ceva în care dețineam controlul într-o proporție mult prea mică pentru gustul meu.

Era pentru prima dată când dădeam curs unui event de pe Facebook, unuia în care nu cunoșteam nimic despre Arhiva de Geografie, despre Andrei (cel care a organizat) sau despre cei cu care voi merge, nu cunoșteam zonele, traseele și nici cât a mai rămas din condiția mea fizică sau spiritul de aventură. Fotografiile, traseele și obiectivele m-au fascinat de la prima citire, erau locuri pe care îmi doream să le vizitez și altele de care nici măcar nu auzisem. Dar sincer vorbind, am ignorat atât de multe evenimente similare, încât habar nu am să spun ce anume m-a convins să merg în acesta; dar bine că m-a convins. Un lucru e cert – MI-A PLĂCUT!

Foto: Vlad Popa

Arhiva de Geografie este de fapt o carte scrisă de Andrei Ionel, cel care a organizat și care ne-a fost ghid timp de trei zile prin locuri superbe în sălbăticia Munților Apuseni. Pe Andrei l-am cunoscut la puțin timp după ce mi-am rezervat un loc în excursie, la un tur Pe dealurile Bucureștilor și mi-a rămas în minte ca acel om care reușește să adune lume de toate vârstele în plimbare și voie bună. Lumea vorbea frumos de el, iar el ne-aduna din când în când în jurul lui pentru a ne povesti despre locurile prin care mergem. Se vedea că e pasionat de ceea ce face, ne spunea strictul necesar cât să ne rămână ceva-n cap, apoi mergeam mai departe răzând, admirând și socializând între noi.

Cam așa a fost și acum. Aproape 50 de oameni umpleau vineri dimineață un autocar. Mulți dintre ei aveau deja povești împreună de prin excursiile și tururile anterioare, iar cei noi erau rapid integrați în grupul mare, bineînțeles dacă și ei doreau acest lucru. La ora 6.00 și-un pic se-nvârtea roata autocarului și-n ciuda orei matinale toată lumea era cu zâmbetul pe buze. Făceam cunoștință cu vecinii de scaun iar pe la a doua sau a treia oprire deja toată lumea vorbea cu toată lumea. Oameni faini, de toate vârstele, dornici să petreacă timp împreună, să se distreze și să aibă amintiri frumoase. Am trecut rapid peste tracul de a cunoaște și a socializa cu oameni noi și la cât de mult vorbesc eu nu era nevoie decât să mă bage careva în seamă.

Atunci când pleci în grup mare ești oarecum conștient că unele lucruri necesită răbdare, că de, fiecare-n ritmul lui și oricum cu câți sunt mai mulți cozile peste tot sunt mai mari. Încă de la prima oprire am realizat că România nu este pregătită pentru a susține turism în efectiv numeros, 4 autocare oprite în același timp la o benzinărie au creat cea mai mare coadă la toaletă pe care o văzusem vreodată – de la toaletă-ncepând, trecând prin tot magazinul și ieșind pe ușă afară. Și nu era o benzinărie mică.

Tot aici am realizat că elementul surpriză e omniprezent și că oricând putem ajunge la destinație mai mulți sau alții decât am plecat, asta după ce ne trezirăm noi în autocar cu-o doamnă-n plus, care-și căuta dezorientată locul. Nici noi nu ne cunoșteam încă foarte bine-ntre noi, dar ținuta ei ne spunea că-i din alt film ... Doamna mergea la pelerinaj, dar cu puțin noroc ar fi putut ajunge la băi termale. 

Mânăstirea Cozia

Orice drum pe Valea Oltului, cel puțin pentru mine, începe cu o pauză la Mânăstirea Cozia. Nu sunt superstițioasă și nici prea dusă la biserică, dar pur și simplu așa a fost să fie. Acum, deși nu era-n program, Andrei s-a gândit să ne facă o surpriză și uite așa am dus tradiția mai departe.

Pe lângă veșnicia zidurile ce dăinuie de la ~1400 și istoria locului, care mă fascinează de fiecare dată când ajung aici, există undeva în lateralul bisericii, cum cobori pe malul râului, un loc de liniște unde-mi place să stau și să admir natura.

La dus timpul petrecut în autocar de la un obiectiv la altul a trecut repede, glumeam, râdeam, povesteam, mai dormeam sau mai jucam câte ceva. Andrei ne mai povestea din când în când despre ce vedem. Pe lângă el alt Andrei (Berinde), pasionat de trenuri, ne povestea de căi ferate, pe Valea Oltului trecând una din cele mai spectaculoase de la noi din țară.

Atunci când apa intră-n acțiune și pămânul se lasă modelat - Râpa Roșie

Aproape de Sebeș oprim sub un pod. Ceva mai încolo, un indicator ne-ndrumă spre Râpa Roșie. Deși e vizibilă de pe drumul ce leagă Sebeșul de Alba, pe care numai anul acesta l-am făcut de vreo două ori, n-am avut ochi pentru ea. Acum plecam s-o explorez.

Traseul e relativ ușor de parcurs, mare parte din el e pe drum de țară, traversezi un câmp de floarea soarelui și-apoi pe pășune înainte, cu soarele-n cap (sau cu ploaie după cum ți-o fi norocu‘) și canionul, pardon râpa-n față. Chiar nu ai cum să te pierzi. Pe ultima porțiune, atunci când vrei s-ajungi cât mai aproape și cât mai sus, e posibil să-ntâmpini ceva dificultăți dacă ai încălțăminte care alunecă. Altfel nu-ți rămâne decât să te bucuri de opera de artă pe care ți-o oferă natura, prin sculptarea muntelui de argilă de către apă.

Râpa Roșie

Și Biserica Fortificată din Sebeș

Serile ni le petreceam în Geoagiu Băi, acolo unde eram cazați, la piscina hotelului sau la unul dintre cele două restaurante din centru, în funcție de preferințele culinare și de unde găseam loc. Geoagiu Băi e o stațiune mică, cu extrem de mult potențial în ceea ce privește turismul, dar în care este nevoie de mai mult decât investiții minime și veșnica scuză românească: nu sunt fonduri. Cu toate acestea este un sătuc primitor și curat, iar cele câteva obiective turistice bine marcate și ștrandul cu apă termală renovat îți pot umple frumos timpul petrecut aici. Și oricând poți pleca prin munții din zonă.

Cascada Clocota

Băile Romane

Ștrandul cu apă termală și-o limonadă bună

Adevărata aventură, așteptată de toți, mersul prin chei, prin apă rece și adâncă, a început sâmbătă dimineață, după micul dejun. Ne-a lăsat autocarul în sat în Ardeu și de acolo am luat la pas Munții Apuseni, mai prin poieni, mai prin păduri, și-ncele din urmă prin apă.

Andrei a fixat câteva reguli simple, ne-a încolonat unul în spatele celuilalt, cei ce mergeau încet în față, ceilalți în spate și-am pornit la drum, dar nu înainte de a ne avertiza să avem grijă la vipere și uite cum brusc frica de apă adâncă și rece a fost înlocuită de fobia de șerpi. Nu am văzut vreunul dar am stat cu ochii mari.

Pauză de poză

Distracția prin apa a fost la Strâmtura. Din traseul marcat cu triunghi roșu, spre Cheile Cibului se bifurcă o cărare-n dreapta spre cea mai interesantă zonă din Cheile Glodului. Apa limpede, pietrele roșii și pereții înalți ai cheilor îți luau ochii. Nu sunt foarte friguroasă de felul meu, dar apa aia mi s-a părut groaznic de rece și am avut și costumul de neopren pe mine. Majoritatea au trecut în costum de baie. Pe la jumătatea drumului nu-mi mai simțeam picioarele, în rest mi-era bine. La începutul cheilor apa se adâncea treptat până-ntr-o zonă de maximum, unde ajungea puțin peste 1.50m, știu asta pentru că deși vedeam sub apă, apa nu-mi trece de cap. Apoi rare sunt porțiunile în care te uzi mai sus de genunchi, iar natura e din ce în ce mai spectaculoasă. De frig, am luat-o înainte, eram printre primii și mi-am luat după mine și telefonul mobil, că de ... Ce nu face omul pentru poze? Și chiar dacă eu mai intram la apă din când în când mâna cu telefonul era mereu la înălțime, pe post de semnal - aici sunt.

Foto: Eduard Volf

Foto: Mihai Sprinceana

Ne-am schimbat, ne-am uscat și hai mai departe spre Cheile Cibului. Lipsa marcajului ne-a schimbat traseul pe parcurs și uite așa am ajuns în satul Glod, unde-am făcut popasul de masă la magazinul din centru. Oameni calzi și primitori, toți să ne ajute, fiecare cu câte un sfat sau o indicație de drum. Ba chiar doamna de la magazin era dispusă să se aprovizioneze în avans dacă ar fi știut că venim. I-am terminat toată înghețata, ne-a făcut cafea, ne-a dat caș proaspăt și palincă. Am mâncat, ne-am hodinit o țâră, fiecare pe unde prinsese loc liber, noroc că avea femeia ograda mare și apăi din nou la drum prin Munții Apuseni.

Munții Apuseni, sunt acei munți în care timpul și distanțele se dilată, își pierd adevărata măsură. Amu‘ poate însemna și-n juma' de oră de acum încolo, iar orice distanță până-ntr-un kilometru este undeva la 2-3. În zona aceasta omul nu se grăbește, totul e molcom și tihnit. Satele se-ntind pe suprafețe mari, câte o casă ici, câte o casă hăt departe și cred că atunci când ajungeam noi în câte un sat dublam numărul locuitorilor.

Din Glod am ținut drumul spre și prin Cheile Cibului spre Băcâia până acolo unde a putut ajunge autocarul să intre să ne ia.

Prin Cheile Cibului 

Copiii din noi erau fericiți și ieșeau la iveală, întâi am jucat ursul pe-o pajiște la înalțime, apoi am făcut poze în mijlocul drumului luând diferite forme: trambulină, floare și ultima dar cea mai tare omida umană.

Ultima zi și lungul drum spre casă, cu o oprire de poveste la Castelul Corvinilor, o pauză de masă cu bulz și pastramă de oaie, ca-n copilărie și apoi în coloană pe drumurile patriei ore bune.

Se povestește despre această fântână că a fost săpată de trei prizonieri turci, cărora Ioan de Hunedoara le-a promis că îi va elibera la finalizarea lucrării. Animați de speranța eliberării prizonierii sapă în stâncă timp de 15 ani până la 28 de metri adâncime și reușesc să găsească prețioasa apă. Între timp, Ioan de Hunedoara murise iar soția sa, Elisabeta Szilagyi, a decis să nu respecte cuvântul dat de șoțul ei și ordonă uciderea celor trei prizonieri. Ca ultimă dorință cei trei turci au cerut permisiunea de a scrie pe cheile fântânii o inscripție ce spune: APĂ AI, INIMĂ N-AI.

Legenda Fântânii

Foto: Eduard Volf