Penitenciarul Doftana – din poveștile părinților copii

Penitenciarul Doftana (sursa: Historia.ro)

Prima dată am auzit de Penitenciarul Doftana de la un bătrân, pe care l-am întâlnit întâmplător pe o stradă-n Câmpina, în timp ce căutam disperată primăria. Scurt și la obiect, mi-a arătat clădirea din spatele lui, i-am mulțumit și am fugit la treburile mele. Ar fi vrut să-mi mai spună ceva, dar eram deja departe. Avea o eleganță ciudată, de undeva din deceniile trecute, un palton negru lung, pantaloni de stofă și-o bască din aceea ce ai fi crezut că a dispărut odată cu regimul comunist. Și basca mi-a rămas în minte ...

Poate ar fi fost interesant să-i aud povestea ... Mi-am spus în gând așteptându-mi rândul la ghișeu.

La ieșire, basca mi-a sărit în ochi, bătrânul era tot acolo. Mai târziu am aflat că aștepta „rata” de Telega. Nu mai auzisem termenul de rată din ‘90 și ceva și acum era 2010 plus, minus și trebuie să recunosc că m-a surprins puțin. Dar dacă de rată mai auzisem, de Telega, în schimb, nu prea ... Așa că mare i-a fost mirarea când l-am întrebat pe unde e.

-Cum, nu știi? Băile Sărate de la Telega? Muzeul Doftana? Nu vă ducea cu școala acolo, că doar era obligație de la partid?

-Am făcut școala după ’90. Răspund eu, încercând să mă scot.

-Păi și ce v-a învățat acolo? Prima dată Regele Carol I, la Telega a venit să caute loc de castel și dacă nu-și rupea calul său piciorul, Sinaia n-ar mai fi avut Castelul Peleș. E și-o cruce mare la Mericești, Crucea Domnitorului, pe care au ridicat-o sătenii în cinstea trecerii regelui. Să te duci s-o vezi! Atunci când și-a rupt calul piciorul, regele a considerat că e semn rău și plecând mai departe s-a întâlnit cu o fată ce spunea că a fost violată de niște ocnași de la minele de sare și atunci a poruncit să se facă aici o închisoare și să-i închidă pe toți.

Ascultam cu gura căscată, nici nu mai conta cât timp pierdeam și ce mai am de făcut. A tras aer în piept și-a continuat.

Până și Tovarășul a fost închis aici. Și nu numai el, mulți comuniști. De aici a pornit comunismul, aici luptau ei în ilegalitate, pentru ideile lor. Au suferit mult, dar nu mai mult decât mulți din cei închiși pe timpul lui. 

Își dădu basca jos de pe cap și se uita-n zare. Ceva îl făcuse să se teamă de ultima propoziție de o spusese și-a schimbat vorba.

Ehe ... Apoi mult timp a fost muzeu. Veneau oameni și copii în excursii la muzeu și apoi mergeau la băi. Ce frumos era atunci! Și acum uite le voi, tinerii, nici nu mai știți de Telega ... Ia întreab-o pe mama ta unde a fost făcută pionier! ...

A oftat și i-a venit și rata.

-----------------

Mama nu a fost făcută pionier la Doftana, dar a fost în vizită cu școala, la fel și tata și mulți alți oameni de vârsta lor sau pe acolo. Toți erau duși să vadă Celula H, celula în care a fost închis Nicolae Ceaușescu. Li se făcea un tur complet și li se vorbea despre suferințele prin care au trecut cei care au luptat pentru ideile regimului. Unii își aduceau aminte celula mică și-ntunecoasă, care nu se diferenția cu nimic de toate celelalte, alții spațiul gri și anost al coridoarelor sparte de ușile zăvorâte pe exterior, tiparnița de manifeste, atelierul de tâmplărie unde erau obligați să muncească, bătaia cu vâna de bou sau imnul „Privesc din Doftana prin gratii de fier/ Departe în zare un petic de cer ...”.

Așa era normalitatea atunci, propaganda de partid trebuia inoculată în minte fragedă.

-----------------

Mulți copii au fost făcuți pionieri în fața zidurilor, în curtea închisorii.

Dimineața m-a pregătit mama, m-a îmbrăcat cu uniforma de pionier, o fustă plisată bleumarin, o cămașă albă cu epoleți, pe care ulterior se puneau tresele și-o băscuță albă și m-a dus la autocar. Înainte să urc, m-a pupat pe frunte, mi-a aranjat băscuța și mi-a zis să rostesc angajamentul tare și clar. Mi-am luat locul în autocar și după nici o oră de mers, încolonați ne dădeam jos la Muzeul Doftana. Eram printre privilegiați sau cel puțin așa ne-a spus învățătoarea, nu oricine ajunge pionier la Doftana, doar cei mai buni. Atunci credeam și eram și mai mândri de noi.
Ne-a așezat la careu, în mijloc era steagul și undeva pe o masă se vedeau cravatele roșii, cele mult așteptate de toți. „Trei culori cunosc pe lume” ... și toți cântam imnul.
„Detașament drepți” ... și noi toți salutam ... comandantul de detașament prezenta raportul ... „cu un efectiv de atâția elevi, prezenți atât, absenți atât suntem gata” ... și apoi așteptai cu sufletul la gură să-ți auzi numele. După ce erai strigat, comandantul îți punea cravata de pionier, eu am prins doar cravată roșie, în anii următori au apărut cravatele roșii cu tricolor. Eu ... aaa .... eu (spune-ți mă numele, îmi șoptea răspicat comandantul) ... eu ... mă angajez să-mi iubesc patria, să învăţ bine, să fiu harnic și disciplinat. În fine, nu mai știu exact angajamentul. Și atunci de la emoții m-am pierdut la început, dar mi-am revenit, m-am îndreptat în statură și l-am rostit tare dintr-o singură suflare. Îl spuneam fiecare pe rând după ce primeam cravatele. Apoi urma legământul și pentru că nu mai era timp îl spuneam toți în cor. Offf ... ce mult a trecut de atunci, nici nu mai știu ce ziceam.
În autocar la întoarcere toți cântam „Am cravata mea, sunt pionier” ...

Povestea unei doamne, dragă mie, ce-a fost făcută pionier la Doftana.

-----------------

Impresii și fotografii după vizita de anul trecut:

Penitenciarul Doftana și ce-a mai rămas din el – click aici

Un monument, ce ascunde în spatele zidurilor mii de povești și peste 100 de ani de istorie, așteaptă să-și piardă urma, ca multe alte monumente istorice de pe la noi.  A funcționat timp de două regimuri politice și-a fost uitată de un al treilea; întâi ca pușcărie, apoi ca muzeu și loc de pelerinaj. A cunoscut comunismul înaintea majorității și apoi comunismul a făcut-o celebră. Lupta în ilegalitate a comuniștilor închiși în celulele întunecate, printre care nume sonore ca Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, Celula H, în care acesta din urmă a fost închis, au dus la „martirizarea” penitenciarului pentru regimul dictatorial și transformarea lui în loc de pelerinaj. A supraviețuit, chiar dacă cu avarii mari, celor două cutremure mari din 1940 și 1977, dar astăzi, lăsat în paragină, au mai rămas doar zidurile din fosta închisoare, muzeu ...

Unii vorbesc de blesteme ce s-au adeverit, cele ale foștilor deținuți torturați sau ale fostelor monumente dărâmate de Ceaușescu, dar adevărul pământesc este că timpul, ignoranța, lipsa de interes și viziune a autorităților și-au spus cuvântul. „Nu s-a vrut, domne'!” - așa spunea un localnic când ne-a auzit că mergem spre Muzeu - ”N-aveți ce să mai vedeți, nici nu mai are rost să bateți drumul.”
 

Alcatraz-ul a devenit din cea mai temută închisoare, muzeu ... Mereu m-am întrebat cum alții pot și noi nu ... În România dispar monumentele istorice cum apar ciupercile după ploaie ...

Ar fi putut fi un important punct turistic ... ar fi putut fi ...

Sursa: http://www.observatorulph.ro/