Cu rucsacu'n spate pe Drumurile de fier prin Bucegii de odinioară

Traseul parcurs

Bușteni – Jepii Mici – Cabana Caraiman (2025m) - 3½ - 4h

Bine 4 ore pentru profesioniști, că eu am ajuns sus cu limba scoasă după ceva mai mult timp

Cabana Caraiman – Brâna Mare a Caraimanului – Crucea Eroilor (2291m) – 1h

Și ne-am întors tot pe acolo până la Cabana Caraiman

Cabana Caraiman – Canton Jepi (1960m) – 1-1¼h

Canton Jepi - Jepii Mari – Bușteni - 2½ - 3h

Bucegii m-au adoptat de când era copil și m-au crescut cum au știut ei mai bine, cu urcușuri și coborâșuri, de la poale către vârf și invers, prin desișuri și păduri umbrite greu de străbătut, prin luminișuri ascunse și pline de căldură, pe cărări rapide sub luminile plăpânde ale soarelui sau sub furtuni trecătoare ori pe poteci anevoiase și lungi. Totul sub peisaje care îți iau ochii și te-ndeamnă să mergi mai departe. Mai târziu am aflat că așa-i și-n viață.

Microbul acesta cu muntele îl am de la bunicul, el mi-a făcut pentru prima dată cunoștință cu muntele din spatele casei și mi-a insuflat plăcerea plimbărilor în natură. Tot el m-a învățat că muntele te respectă atât timp cât și tu-l respecți pe el și că niciodată nu trebuie să-i subestimezi forța pe care-o emană. 

Și uite-mă, după ceva vreme, din nou pe terenul de joacă, acela drag mie, al copilăriei, muntele din spatele casei. Mi-era dor de Bucegi, mi-era dor să-i bat la picior și să privesc lumea de sus, așa că indiferent de opreliști dorința de a merge a învins. Nu era zi din săptămâna de dinainte, în care prognoza meteo să nu anunțe că se dezlănțuie apocalipsa, că vine prăpădul cu furtuni, ploi, vânt putenic, tunete și fulgere fix în duminica cu pricina, în care un  Călător prin gările de odinioară ne-a aduna la tură. Ce rost mai are să mai spun că nici timpul liber nu era prea liber de sarcini, tot felul de termene limită veneau peste mine ca un tăvălug ... Dar nu era să stau acasă și să mă-ntreb cum ar fi fost dacă?

Așa că duminică dimineață, 18 septembrie, la stația de telecabină, mă alăturam grupului către o nouă poveste cu peisaje superbe. Eram vreo 10, 15 oameni. Pe unii îi știam de la Geoagiu, pe alții îi cunoșteam acum. Mai țineți voi minte din povestea Cheile din bazinul văii Geoagiu despre acel Andrei Berinde pasionat de trenuri? El este un Călător prin gările de odinioară și tot el este „inculpatul” pentru această tură minunată, după care nu mi-am mai simțit picioarele vreo două zile de la febra musculară. Omu’-i o enciclopedie umană!

Traseul ales este destul de dificil și clar necesită condiție fizică. Sunt vreo 10 ore de mers cu o diferența de nivel de vreo 1400m de la Bușteni la Cruce pe o distanță liniară foarte mică, deci un traseu abrupt și anevoios. O mare parte se urcă cu ajutorul lanțurilor și pe cărări stâncoase înguste cu râpa aproape ... Așa că dacă vă știți cu rău de-nălțime, pe care nu-l puteți controla, mai bine luați telecabina și nu vă uitați în jos. 

Vremea a ținut cu noi, nici prea cald, nici prea răcoare, iar cei câțiva stropi de la coborâre nu se puteau numi ploaie. Dar era o umezeală în aer care mi-a tăiat respirația din prima jumătate de oră. Transpiram în secunda doi orice strop de apă, pe care-l beam. Nu eram nici în cea mai bună formă fizică, plecasem deja obosită fizic și nici psihicul nu m-ajuta prea tare. Existau acolo undeva câteva frici personale, care nu-mi dădeau pace. Am așa o jenă ușoară de-nălțime, amețesc uneori când mă uit în jos și am nevoie de timp de acomodare și cum nu mai exersasem de mult controlul acum persista teama. Colac peste pupăză stomacul a-nceput să facă figuri și el din primii zece metri urcați mai în coastă, zici că aveam în interior două triburi de apași ce-și disputau teritoriul, nu alta.

Uite cum curge apa aia acolo pe munte! ... Cât de frumos! ... Ah, în poză nu iese la fel! ... De fapt nu iese deloc.

După nici o oră de mers gâfâiam mai tare decât după o zi de sapă ... Pur și simplu nu puteam să respir ... Aveam gâtul atât de uscat și simțeam cum ies vapori din mine că inevitabil am clacat ...

Gata, eu mă-ntorc, aici nu-i de mine! ... Și ce mă mai lăudam cu condiția mea fizică ... Unde-i ea acum? ...

Fierbeam de nervi. Evident că nu voiam să renunț. Undeva în mintea mea se dădea o luptă între piticii ce voiau să urce și cei care voiau acasă-n pat ...

Ai făcut jumatate de drum, cum să renunți acum? ... Facem o pauză și-ntr-o oră juma’ suntem sus la Caraiman! … Cristi mă păcălea cu zâmbetul pe buze

Am avut o ezitare, nu simțeam să fi mers atât de mult, știam traseul și era lung iar noi nu ajunsesem nici la prima porțiune de lanțuri … Dar am ales să-l cred și-am mers mai departe. La ieșirea din pădure mi-am mai revenit un pic, stomacul se liniștise și începusem să și respir cât de cât normal … Umezeala asta, bat-o vina, ce făcuse ea din mine?

Hai în sus acum! … Auleo ce râpă! … Ouch ce zgâriei lanțu’ ăsta ... Dar stai că am mânușile de la bicicletă-n rucsac, le pun eu când ajung pe loc sigur ... 

Ceva mai în față Octavian, Oana și Alex țipau după o poză ...

Hai că poți ... Wowww ... Ce frumos! ... Hai încă un pic! ...

- Măi, aici nu era o apă odată? ...

- Era și va mai fi, dar acum e toamă și a fost secetă ... Cineva din față-mi răspunde. 

- Cum naiba urc eu aici? ... Gândurile mele vorbeau cu voce tare. 

- Cu grijă, hai că poți ... O voce mă-ncuraja de undeva din spate. 

După ce-am traversat prima săritoare eram conștientă că nu mai am cale de-ntoarcere, nu pentru că am mers destul și e păcat să n-ajung sus, ci pentru că psihic nu aș putea merge cu râpa-n fața ochilor. Țineam de lanțurile alea cu o putere, de care nu aveam habar că o am și cu tot cu mânușile-n mâini tot m-am întors acasă cu vreo două bătături. Pe alea de pe tălpi nici nu mi-am mai bătut capul să le-număr. Și după ce că-mi era mie frică, numărul de cruci de pe traseu mă îngrozea teribil, fiecare zonă mai complicată începea și se termina cu cel puțin o cruce. Cu vreo zece ani în urmă când mai fusesem pe acolo, ori nu le-am observat, ori chiar nu erau.

Nu pot să cred, acum chiar mai e puțin, acolo sus e cabana ... Gata greul a trecut ... Yupii, mai e puțin! Și mi-e o foame. Hai că mai rezist eu până sus ... Beau o gură de apă și-mi trece ... Ce am pus mă, nene, în rucsacul ăsta de e așa de greu?

De acolo am mai urcat cel puțin o oră și ceva, eu, că unii erau deja sus. Pe zona asta mai mult m-am târât decât am urcat, la fiecare zece pași mă opream un pic, iar la fiecare 50 mă așezam pe unde apucam. Cabana făcea și ea mișto de mine, zici că fugea de mine, ca dracu' de tămâie, nu alta. Acum o vedeam, după curbă dispărea. Părea atât de aproape că parcă aș fi putut să o atig cu mâna. Dar doar părea.

Ieiiii ... Am ajuns ... Nu pot să cred! De-acolo de jos am urcat eu? Mamă, ce tare sunt! 

Majoritatea erau sus de ceva vreme, unii încă mâncau, alții făceau fotografii sau doar priveau în zare. Mai toți, deja odihniți, erau nerăbdători să-o ia iar la pas. 

Eu rămân aici la cabană și v-aștept ... Numai bine, de-abia mă odihnesc puțin și-o să am forță la coborâre ... Uite ce râpe sunt acolo, e prea abrupt ... mai bine stau eu aici ... E mai sănătos așa ... Vorbeam eu, stând pe-o bancă și-nfulecând la niște sandwish-uri ... Să fi fost vreo 6,7 bucăți, un corn și niște biscuți ...

Mai fusesem la Cruce, dar nu pe partea aceasta, ci venind dinspre Babele ... Orice drum nou parcurs îți dă ceva emoții, dar când mă uitam și vedeam niște furnici mergând pe marginea prăpastiei mi se făcea inima mică, mică ... În sinea mea mă-ntrebam dacă nu eram puțin inconștientă ... Am prieteni care sunt ahtiați cu mersul pe munte și-au cucerit vârfuri înalte, și n-au curaj să meargă pe Brână și mergeam eu cu teama mea de înălțime.

Hai, echiparea, pornim la drum !!! Andrei I. ne punea-n mișcare. Hai că nu e așa-ngustă poteca, ce a fost greu a trecut!

Adevărul că urcarea nu mi s-a părut așa de înspăimântătoare, pe cât o percepeam de jos, de la cabană. Au fost vreo două porțiuni mai grele, pe care le-am urcat ținându-mă de lanțuri, în rest nici diferența de nivel nu am simțit-o așa putenic. După masă prinsesem puteri, chiar și puțin curaj. Nu m-am dus eu acum pe marginea marginei să fac fotografii, dar mă uitam în jos cu ceva mai mult entuziasm. 

La cruce m-am sprijinit de un stâlpișor de beton și mă uitam în zare. Andrei B. ne vorbea despre istorie, despre eroi și monumetul ridicat în cinstea lor, despre Bușteni și fabrica de hârtie, care nu mai e, ca multe alte fabrici de la noi, despre funicular și despre ce n-a mai rămas din el. La coborâre am mai văzut vreo doi stâlpi întregi și niște fundații. Cantonul Jepi mai este încă-n picioare, dar cine știe până când?

Coborârea e partea mea preferată la mersul pe munte și chiar nu pricep oamenii care spun că-i mai obositoare. Și uite că până la Caraiman am coborât și cu râpa-n fața ochilor și n-a fost așa de tragic ... Am mai fost și puțin ajutată, acum să nu ziceți că mă dau mare.

Alex, Toma și Oana asigurau fondul sonor pe drumul înapoi:

Treceți batalioane române Carpații/La arme cu frunze și flori/V-așteaptă izbânda, v-așteaptă și frații/Cu inima la trecători

Și recitalul a continuat ...

După o altă pauză de-un ceai cald la Cabana Caraiman am luat-o rapid spre Jepii Mari și-am început iar cu o urcare. Apoi drumul coboară ușor și te lasă să admiri peisajele. Am tras ceva mai tare, că timpul ne presa puțin, iar până la primele fundații ale vechiului funicular nu ne-am mai oprit. Și fotografiile le făceam parcă tot din mers. 

Era aproape 7.00 seara când ajunsesem la Canton. Am mâncat ce mai aveam prin rucsac și câțiva stropi de ploaie ne-au speriat, ne-au echipat cu pelerine și ne-au abandonat. Am forțat un pic să prindem ultimele frânturi de lumină și să coborâm cele câteva serpentine mai periculoase de pe Jepi.

La un moment dat Andrei I. anunță, mai în glumă, mai în serios, că trecem în cea de-a doua parte a traseului nostru și-anume în cea de noapte. Cei cu lanterne mai bune îi intercalau printre ei pe cei cu unele mai chioare. Coboram, coboram, coboram ... alergam, alergam, alergam ... la 9 și-un pic era ultimul tren.

Și-am pierdut trenul ...