Într-una din lungile plimbări prin Japonia, într-un pelerinaj în adevăratul
sens al cuvântului, am descoperit undeva prin Kamakura un templu cu un ritual cel
puțin interesant.
Nu sunt superstițioasă defel: mă-ntorc din drum de câte ori este nevoie,
duc gunoiul la absolult orice oră din zi și din noapte, și eu și pisica neagră
putem viețui pe aceeași stradă în același timp fără scuipat în sân și habar
n-am câți pași înapoi, ea se află acolo pentru că așa vrea ea nu pentru a-mi
aduce mie ‘nșpe ani de
ghinion.
Nici măcar o persoană religioasă nu sunt; iar pentru o persoană ce se
declară non-religioasă și non-spirituală am vizitat atât de multe temple-n
Japonia de concuram de departe băbuța-n căutarea mântuirii și ajutorului divin sau
ioghinul în drumul lui spre iluminare. Doar în Kamakura am vizitat vreo șapte
sau opt temple într-o singură zi, evident fără a înțelege mai nimic din ele și
la câte bătături aveau picioarele mele în seara respectivă nu-mi veneau în
minte decât vorbele unui preot ce apostrofa o bătrână la colțul bisericii de la
țară: „Bre, mata, alergând în fiecare duminică să dai acatiste la 9 biserici,
înconjurându-le de trei ori nu faci decât sport; și pe de-o parte asta e foarte
bine că te menții sănătoasă!”. Asta am făcut și eu în Japonia, sport ... „ecumenic”
... din templu-n templu ... extrem de mult sport că fiecare templu e amplasat
într-un vârf de deal, eventual și la finalul unui șir lung de
trepte.
Țin să menționez în ceea ce mă privește că n-am chestii, obiecte, lucruri,
obiceiuri cu rol mistic, aducătoare de noroc sau mai știu eu ce. De altfel nu
am ritualuri, nu-mi fac și nici nu le urmez pe ale altora ... cel mai probabil
dintr-o lene exacerbată, nu neapărat dintr-o necredință cruntă ... efectul
placebo există și-a fost și demonstrat științific ... Dar cumva, vorba unui prieten
de-al meu, nu-s superstițioasă, dar nici nu trec pe sub scară dacă nu-i
imperios necesar. Zic toate astea despre mine și pentru a mă-nțelege un pic în
contextul care va urma.
În fiecare oraș, indiferent de cât de dezvoltat este sau de cât de modern și
tehnologizat, templele sunt atracția principală. Au ceva special ... mi-a luat mult
să-mi dau seama ce ... dar sunt ca o oază de oprire a timpului în loc într-un
cadru peisagistic natural, amenajat suficient de minimalist cât să pară sălbatic, care-ți dă o stare de bine și frumos ... Grădinile japoneze sunt renumite pentru frumusețea lor, iar eu pot confirma asta din plin. Dar, poate și zumzăitul
insectelor acelea de mi-au disperat piticii au contribuit la acel sălbatic. Am
văzut foarte multe temple, fie budiste, fie șintoiste - ofrande pentru foarte
mulți zei - dar fără a interacționa foarte mult cu ritualurile lor ... sau poate necunoscându-le nici nu mi-au dat seama care-ar fi ... Cert este că per total nu pot spune că mi-au rămas
multe din ele-n amintire, dar pe acesta din Kamakura, n-am cum să-l uit – Templul Zaniarai
Benten.
Cred că a fost ultimul templu vizitat în ziua respectivă, înainte de mult
râvnita bălăceală-n ocean. Urcasem și coborâsem trepte și pante în ziua aceea
că doar legenda de pe pliantul de prezentare ne mai dădea putere să mai urcăm și
această stradă ... La mine era și puțin ego ridicat la
superlativ, atât timp cât nu-i nici un pitic isteric și-anxios eu am cea mai bună
condiție fizică din grup ... și marmota învelea ciocolata-n staniol ... Sau cel
mai probabil e doar efectul FOMO (fear of missing out) în sensul că dacă tot am
ajuns până acolo să-l văd și pe ăsta să nu rămân cu dorința de a mă întoarce
doar pentru că am ratat ceva.
Legenda spunea așa: Templul fusese construit în 1185 de Minamoto no
Yoritomo în urma unui vis, în care zeul apelor – Ugafukujin i-a spus să meargă
spre nord-vest la un izvor magic și să se-nchine acolo pentru a aduce pacea în
țară. (trăiască Google, cum ține el minte toate numele și toți anii) Dar,
evident, nu pacea-n țară sau în lume ne dădea nouă putere să urcăm panta
anevoioasă, ci alta, una lumească, mult mai aproape de dorințele noastre umane,
păcătoase și materiale – spălatul banilor în apa magică a izvorului natural ascuns
între stâncile zimțate spre înmulțirea lor.
Undeva nu chiar în vârful dealului printr-o gaură-n stâncă și-un culoar săpat
se află intrare-n templu. Doar o piatră inscripționată și-o poartă tipică
dezvăluie prezența sa și poate doar curiozitatea luminiței din capătul
culoarului să te cheme la ea, că altfel intrarea mi s-a părut total anostă.
Trebuie să recunosc că pentru o fracțiune de minut, până am ajuns să văd
realitatea, m-am gândit că ce-i dincolo de stâncă e precum surpriza din oul
Kinder, poate să-ți placă, dar de cele mai multe ori nu. Templul era total
ascuns în stâncă, părea săpat acolo și fără a exagera vreun pic îmi dădea impresia
c-am nimerit în alt univers, cel al așezării din globul de cristal, doar că în
locul transparenței cristalului erau muchiile stâncilor împădurite ce înconjurau
templu parcă să nu-l altereze nici timpul nici lumea. Sau cum ne învață pe noi în
arhitectură, zidurile, fie ele și naturale feresc spațiul sacru de
exterior; fenomen ce se regăsește în mai toate lăcașele de cult din aproape
toate religiile.
Inițial n-aveam în plan să practic nici un ritual, eram destul de obosită,
așa că-n primă fază le-am lăsat pe prietenele mele să viziteze, să-și spele
banii și-am luat un loc, la umbra unui foișor, cu vedere spre cascadă, apă și
peștii frumos colorați. Fiind un spațiu mic, nici foarte aglomerat și cum
japonezii-s renumiți ca nefiind gălăgioși sau expansivi, locul avea o liniște
aparte; iar de unde stăteam eu puteam remarca ușor că aproape toată lumea urma
cam același traseu și făcea cam aceleași obiceiuri. Așa că, pe principiul lui
Pascal... nu cred, nu cred, dar nu pierd nimic să-ncerc și cum singurul risc
posibil era doar de-mbogățire am luat în vizor câțiva japonezi și-am facut și
eu ca ei ... Cu mici adaptări românești.
Am început cu purificarea prin spălarea mâinilor și-a feței la fântâna din intrarea-n templu. Dar cred că asta cu fața am făcut-o din instinct pentru că era prea cald, nu pentru c-o făceau și alții. Am stat la rând ca să nu-mi cumpăr coș de nuiele ... exact, să nu-mi cumpăr .... că de, sunt zgârcită ... La cât de scumpe-s lucrurile-n Japonia și cum nici n-aveam loc în bagaj să-l duc acasă, clar, nu dădeam bani pe ceva ce urma să fie aruncat. Dar am luat un răvaș. Habar n-aveam ce scria pe el, dar am făcut ca restul, l-am legat pe sfoara cu dorințe, iar dacă mi-am pus vreo dorință sigur s-a-mplinit, că doar nu voi recunoaște c-am uitat-o. Am trecut apoi pe sub pergola de lemn. N-am fost lasată să intru în nu știu ce corp de clădire pentru că nu făceam parte din cultul / congregația lor, n-am înțeles foarte bine motivul pentru că engleza lor ori e ciudată ori lipsește cu desăvârșire. Am urmat aleea pe sub pergolele de beton, atingând și eu ca cei din fața mea panglicile, ornamentele agățate pe acolo. Deși acum, gândindu-mă mai bine, cred că erau doar curioși de material, că panglici erau la toate templele de-am fost și nu punea nimeni mâna pe ele; pur și simplu fluturau în bătaia vântului fără a fi deranjate de cineva. Și de sub pergolele de beton m-am trezit direct în fața „ceaunului” cu bețișoare parfumate că eu n-am ce s-aprind.
M-am
întors la magazinul cu suveniruri, cel cu coșulețul și răvașul. Mi-am luat un bețișor și-am luat-o de la capăt, țopăind precum Heidi prin fiecare etapă ... mai, mai să și cânt „Olario” la fiecare panglică atinsă ... și n-am ratat nici una. Am aprins bețișorul, am dat fumul spre mine, exact ca toată
lumea. Am inhalat, m-am înecat, am tușit de vreo două ori de-am speriat pe toată
lumea ... Japonezii-s ipohondri ... Atunci aș fi putut să jur că bețișoarele alea
aprinse-s pentru morți, cumva echivalentul lumânărilor la noi; dar am aflat
ulterior că-s tot pentru purificare înainte de intrarea-n templu. Am trecut pe
la două sau trei temple ceva mai mici, alte locuri de rugăciune pentru ei și de
căscat gura pentru mine. M-am spălat într-o fântână – un șarpe ce vărsa apă pe
gură. În tot templul existau tot felul de simboluri sau obiecte din lemn / beton reprezentând un șarpe ... destul de cool ca înfățișare ...iar explicația pentru
prezența lor ar fi că ori visul ori închinăciunea din legendă (nu mai știu
exact care) a avut loc în ziua șarpelui din luna șarpelui (nu că aș ști care-s
astea în calendarul nostru). Și-ntr-un final ajung în peștera din care curgea
izvorul fermecat, în care toată lumea spăla bani.
Aveam la mine ceva yeni și vreo 10 lei românești și cum yenii erau de hârtie
și românul știe foarte bine cum ajung s-arate banii de hârtie spălați ... la
râu, în lighean, la mașina de spălat ... Românul are experiența asta, că doar
de ce credeți c-avem bani de plastic? ... Așa că scot ăia zece lei ai mei, de
plastic ... Acum, pe bune, ce era să fac eu cu yenii, au ei valoare mai mare,
dar dacă se-nmulțeau așa peste noapte sunt greu de schimbat în România ... Eu
de lei aveam nevoie. Și torn apă pe ei cu ulcele alea ale lor cu coadă lungă,
fără nici o grijă ... Giuguc i-am făcut ... I-am frecat bine cu apa aia magică și pe-o parte și pe alta ... Străluceau de curățenie când am
terminat cu ei. Acum dac-am avut mai mulți de-atunci nu știu să spun ... Dar un
lucru-i clar, de spălat, i-am spălat bine.
Principiul lui Pascal:
“Daca cred ca exista Dumnezeu si El nu exista, n-am pierdut nimic. Dar daca nu cred ca exista si El exista cu adevarat, atunci am pierdut totul.”
