Sursa:http://jewel1067.com//
Uraaaa !!! A-nceput școala!
Și-n sfârșit, traficul din București a
revenit la normal, bară la bară de acasă pân’ la destinație, claxoane, înjurături ... O plăcere, nu alta. Mi-era așa dor de BMW-ul acela negru, oprit pe linia de
tramvai, din care coboară, în fiecare dimineață, cel mai iubit copil din
cartier ... intrarea lui pe poarta școlii fiind acompaniată de-o suită de
claxoane și pentru tac'su înjurături fără număr, fără număr, de la
nașu' mare. Mi-era dor să fac slalom pe trecerea de pietoni printre
mașinile ce nu mai au răbdare pentru verdele meu ... Mi-era dor să-mi exersez
reflexele și sprinturile atunci când vreun șofer disciplinat se face că nu mă
vede pe zebră, în timp ce-și dojenește copilul de pe bancheta din spate.
De dimineață, am crezut că,
odată cu noul statut al elevilor, s-a schimbat și codul rutier, iar vârsta, la
care poți să-ți iei permisul de conducere, a scăzut la șase anișori. Ce tare de ei! mi-am zis ... Eu la vârsta lor mergeam pe
jos, dar și școala era aproape de casă. Acum sunt unii, săracii, ce fac naveta
mai ceva ca studenții din provincie, din Militari în centru, din Pantelimon în
Cotroceni, etc ... pe unde au auzit părinții lor că e o școală cu renume.
Când am ieșit din bloc, am zis c-am nimerit în club. Dintr-un
telefon gâjâia ceva muzică proastă. Mi-a intrat fumu-n ochi și-am călcat vreo
doi liceeni, coborând treptele de la intrare. Un puști m-a-njurat după ce, din
greșeală, i-am vărsat cafeaua, ce stătea-n mijlocul drumului. Norocul meu că-s
subțirică și-am reușit să mă strecor printre ei, pe aleea-ngustă, plină de
chiștoace și semințe.
Pardon, pardon ... vă rog frumos faceți puțin loc ...
Și cred că vorbeam într-o limbă de mult apusă.
Da’, ce mă, cine te-a pus să ieși pe aici?
Se aude o voce de piți. Ce nu
știe ea e că, demult, nu-mi mai bat capul cu proștii. Chiloții roz ai alteia,
de sprijinea gardul de la bloc, ieșeau în evidență din rochița de dantelă, c-un
număr mai mic. Dar, na, cine m-a pus să locuiesc lângă un liceu?
În metrou mai era ceva loc liber. Acum până
vor veni studenții să-i pună capac și lui încă se mai poate respira. Azi,
chiar, am găsit și loc pe scaun. Ce mai, aveam tot confortul pentru o scurtă
revistă a presei. Încă era plin internetul de prima zi de școală, impresii,
emoții mari pentru „copilași”, părinți, profesori, flori, pupături, îmbrățișări, lacrimi
de bucurie sau de tristețe … bla, bla, bla … neregulile din învățământ, școli
fără aviz ISU sau autorizație de funcționare … nimic nou … și, evident,
nelipsite discursuri: președinte, premier, miniștri, primari – că de, doar e an
electoral … Măi fraților, dar când l-am văzut pe domn primar din Voluntari
și-al lui discurs la înalțime, la propriu vorbind, cocoțat pe o catedră-n
curtea școlii, tot metroul a răsunat de râsul meu, râdeau și oamenii de lângă
mine de râsul meu, nu alta.
Din
curiozitate, am cautat rapid și discursul doamnei noastre primar … Dar ce să
vezi. Google habar n-avea. Nimic, nici un discurs … Mi-am adus aminte că și
dânsa-i mama și-are liber de la stat să-și ducă copiii la școală în prima zi.
Nu știu cine a dat legea, dar e o lege bună, populistă, dar bună. Probabil
acesta a fost motivul pentru care n-a observat blocajele din trafic, dar,
poate-i mai bine că nu le-a văzut, că, Doamne ferește, închidea și toate
școlile.
De departe, cel mai tare m-au frapat interviurile cu cei mici,
maximum clasa a patra.
Pe bune, i-ați învățat ce să spună? Sau pe cei cărora le place mai mult în vacanță decât la școală i-ați tăiat la motaj?
Or mai fi
și elevi, care de abia așteaptă să se termine vacanța, dar aștia mici prea erau
toți nerăbdători, „pentru viitorul lor”(citat din spuse unui elev) mai că ar
renunța la zilele libere numai să-nvețe. Ba unii, chiar plusau, cum că s-ar fi
plictisit tare în vacanță și că așteptau ziua asta de ceva timp. Faza e că
nu știu ce să mai cred, mai înainte de capacitate sau bacalaureat apăreau tot
felul de voci cu expresia: școala românească ne plicitisește copiii, face din ei
niște roboți, îi obosește și-i lasă fără copilărie și acum, uite la ei, ce
ar pune burta pe carte.
Cum vine asta?
Am fost
și eu la școală, mi-a fost dragă și nu prea. Măi, dar n-aș fi dat o oră din
vacanță pe una de școală. Mi-erau dragi colegii, chiar și unii profesori, dar
mai dragi mi-erau în tabere, în pauze și în general la activitățile
extrașcolare. Pentru mine vacanțele au fost
cele mai fericite momente din viață ... De fapt și acum e la fel, doar că
atunci chiar nu aveam nici o grijă. Eram liberă, făceam ce, cât și cum
voiam eu: mă trezeam la ce oră voiam, mă bagam la somn doar dacă voiam, eram
mereu pe afară: pe stradă bătând mingea, prin păduri după fragi și mure, pe
munte, fie cu prietenii, fie cu bunicu’ la fân sau după animale; citeam ce voiam sau dacă voiam. La școală existau reguli și indiferent cât de
mult îmi plăceau unele lucruri pe care le-nvățai sau le făceai acolo, așa tare
mă enervau trezitul de dimineață sau făcutul temelor după ore, când ai fi putut
să te distrezi, încât eram cea mai tristă persoană-n prima zi de școală.
Oare așa vacanță urâtă au avut micuții respectivi? Altceva nu-mi rămâne a crede!
PS:
Amintirile din vacanță au venit la pachet cu cele din prima mea zi de școală și mă
gândesc că s-ar putea să vă placă o astfel de povestire. Ce ziceți? Să scriu despre prima mea zi din clasa întâi?
