Conviețuiesc cu timpul în contratimp într-un real
iluzoriu al habarnismului universal în care cu proprie voință m-am aruncat cu
capul înainte. Alerg în cerc în ceața densă a propriului meu haos, adun și scad,
trag linie și merg mai departe. O fi bine? O fi rău? Completez spații goale pe
o hârtie, care nu mai contenește să râdă de mine, cu alte spații goale marcate
cu mult prea multe semne de întrebare. Formular, cerere, formular ... Trag
linie, după linie, după linie într-un calculator dintr-un alt secol ... Șterg
prima linie și revin iar la ... Formular, cerere, formular ... Timpul parcă a
uitat de mine, acolo pe un scaun de birou, în fața inevitabilului. Monstrul din
hârtii inhibă și ultima fărâmă creativă și ultima dorință de desăvârșire a
visului dornic de adrenalină.
