Povești din Japonia (I)

Într-una din lungile plimbări prin Japonia, într-un pelerinaj în adevăratul sens al cuvântului, am descoperit undeva prin Kamakura un templu cu un ritual cel puțin interesant. 

Nu sunt superstițioasă defel: mă-ntorc din drum de câte ori este nevoie, duc gunoiul la absolult orice oră din zi și din noapte, și eu și pisica neagră putem viețui pe aceeași stradă în același timp fără scuipat în sân și habar n-am câți pași înapoi, ea se află acolo pentru că așa vrea ea nu pentru a-mi aduce mie ‘nșpe ani de ghinion.

Nici măcar o persoană religioasă nu sunt; iar pentru o persoană ce se declară non-religioasă și non-spirituală am vizitat atât de multe temple-n Japonia de concuram de departe băbuța-n căutarea mântuirii și ajutorului divin sau ioghinul în drumul lui spre iluminare. Doar în Kamakura am vizitat vreo șapte sau opt temple într-o singură zi, evident fără a înțelege mai nimic din ele și la câte bătături aveau picioarele mele în seara respectivă nu-mi veneau în minte decât vorbele unui preot ce apostrofa o bătrână la colțul bisericii de la țară: „Bre, mata, alergând în fiecare duminică să dai acatiste la 9 biserici, înconjurându-le de trei ori nu faci decât sport; și pe de-o parte asta e foarte bine că te menții sănătoasă!”. Asta am făcut și eu în Japonia, sport ... „ecumenic” ... din templu-n templu ... extrem de mult sport că fiecare templu e amplasat într-un vârf de deal, eventual și la finalul unui șir lung de trepte.

Țin să menționez în ceea ce mă privește că n-am chestii, obiecte, lucruri, obiceiuri cu rol mistic, aducătoare de noroc sau mai știu eu ce. De altfel nu am ritualuri, nu-mi fac și nici nu le urmez pe ale altora ... cel mai probabil dintr-o lene exacerbată, nu neapărat dintr-o necredință cruntă ... efectul placebo există și-a fost și demonstrat științific ... Dar cumva, vorba unui prieten de-al meu, nu-s superstițioasă, dar nici nu trec pe sub scară dacă nu-i imperios necesar. Zic toate astea despre mine și pentru a mă-nțelege un pic în contextul care va urma.

În fiecare oraș, indiferent de cât de dezvoltat este sau de cât de modern și tehnologizat, templele sunt atracția principală. Au ceva special ... mi-a luat mult să-mi dau seama ce ... dar sunt ca o oază de oprire a timpului în loc într-un cadru peisagistic natural, amenajat suficient de minimalist cât să pară sălbatic, care-ți dă o stare de bine și frumos ... Grădinile japoneze sunt renumite pentru frumusețea lor, iar eu pot confirma asta din plin. Dar, poate și zumzăitul insectelor acelea de mi-au disperat piticii au contribuit la acel sălbatic. Am văzut foarte multe temple, fie budiste, fie șintoiste - ofrande pentru foarte mulți zei - dar fără a interacționa foarte mult cu ritualurile lor ... sau poate necunoscându-le nici nu mi-au dat seama care-ar fi ... Cert este că per total nu pot spune că mi-au rămas multe din ele-n amintire, dar pe acesta din Kamakura, n-am cum să-l uit – Templul Zaniarai Benten.

Cred că a fost ultimul templu vizitat în ziua respectivă, înainte de mult râvnita bălăceală-n ocean. Urcasem și coborâsem trepte și pante în ziua aceea că doar legenda de pe pliantul de prezentare ne mai dădea putere să mai urcăm și această stradă ...  La mine era și puțin ego ridicat la superlativ, atât timp cât nu-i nici un pitic isteric și-anxios eu am cea mai bună condiție fizică din grup ... și marmota învelea ciocolata-n staniol ... Sau cel mai probabil e doar efectul FOMO (fear of missing out) în sensul că dacă tot am ajuns până acolo să-l văd și pe ăsta să nu rămân cu dorința de a mă întoarce doar pentru că am ratat ceva.

Legenda spunea așa: Templul fusese construit în 1185 de Minamoto no Yoritomo în urma unui vis, în care zeul apelor – Ugafukujin i-a spus să meargă spre nord-vest la un izvor magic și să se-nchine acolo pentru a aduce pacea în țară. (trăiască Google, cum ține el minte toate numele și toți anii) Dar, evident, nu pacea-n țară sau în lume ne dădea nouă putere să urcăm panta anevoioasă, ci alta, una lumească, mult mai aproape de dorințele noastre umane, păcătoase și materiale – spălatul banilor în apa magică a izvorului natural ascuns între stâncile zimțate spre înmulțirea lor.

Undeva nu chiar în vârful dealului printr-o gaură-n stâncă și-un culoar săpat se află intrare-n templu. Doar o piatră inscripționată și-o poartă tipică dezvăluie prezența sa și poate doar curiozitatea luminiței din capătul culoarului să te cheme la ea, că altfel intrarea mi s-a părut total anostă. Trebuie să recunosc că pentru o fracțiune de minut, până am ajuns să văd realitatea, m-am gândit că ce-i dincolo de stâncă e precum surpriza din oul Kinder, poate să-ți placă, dar de cele mai multe ori nu. Templul era total ascuns în stâncă, părea săpat acolo și fără a exagera vreun pic îmi dădea impresia c-am nimerit în alt univers, cel al așezării din globul de cristal, doar că în locul transparenței cristalului erau muchiile stâncilor împădurite ce înconjurau templu parcă să nu-l altereze nici timpul nici lumea. Sau cum ne învață pe noi în arhitectură, zidurile, fie ele și naturale feresc spațiul sacru de exterior; fenomen ce se regăsește în mai toate lăcașele de cult din aproape toate religiile.

Inițial n-aveam în plan să practic nici un ritual, eram destul de obosită, așa că-n primă fază le-am lăsat pe prietenele mele să viziteze, să-și spele banii și-am luat un loc, la umbra unui foișor, cu vedere spre cascadă, apă și peștii frumos colorați. Fiind un spațiu mic, nici foarte aglomerat și cum japonezii-s renumiți ca nefiind gălăgioși sau expansivi, locul avea o liniște aparte; iar de unde stăteam eu puteam remarca ușor că aproape toată lumea urma cam același traseu și făcea cam aceleași obiceiuri. Așa că, pe principiul lui Pascal... nu cred, nu cred, dar nu pierd nimic să-ncerc și cum singurul risc posibil era doar de-mbogățire am luat în vizor câțiva japonezi și-am facut și eu ca ei ... Cu mici adaptări românești. 

Am început cu purificarea prin spălarea mâinilor și-a feței la fântâna din intrarea-n templu. Dar cred că asta cu fața am făcut-o din instinct pentru că era prea cald, nu pentru c-o făceau și alții. Am stat la rând ca să nu-mi cumpăr coș de nuiele ... exact, să nu-mi cumpăr .... că de, sunt zgârcită ... La cât de scumpe-s lucrurile-n Japonia și cum nici n-aveam loc în bagaj să-l duc acasă, clar, nu dădeam bani pe ceva ce urma să fie aruncat. Dar am luat un răvaș. Habar n-aveam ce scria pe el, dar am făcut ca restul, l-am legat pe sfoara cu dorințe, iar dacă mi-am pus vreo dorință sigur s-a-mplinit, că doar nu voi recunoaște c-am uitat-o. Am trecut apoi pe sub pergola de lemn. N-am fost lasată să intru în nu știu ce corp de clădire pentru că nu făceam parte din cultul / congregația lor, n-am înțeles foarte bine motivul pentru că engleza lor ori e ciudată ori lipsește cu desăvârșire. Am urmat aleea pe sub pergolele de beton, atingând și eu ca cei din fața mea panglicile, ornamentele agățate pe acolo. Deși acum, gândindu-mă mai bine, cred că erau doar curioși de material, că panglici erau la toate templele de-am fost și nu punea nimeni mâna pe ele; pur și simplu fluturau în bătaia vântului fără a fi deranjate de cineva. Și de sub pergolele de beton m-am trezit direct în fața „ceaunului” cu bețișoare parfumate că eu n-am ce s-aprind. 

M-am întors la magazinul cu suveniruri, cel cu coșulețul și răvașul. Mi-am luat un bețișor și-am luat-o de la capăt, țopăind precum Heidi prin fiecare etapă ... mai, mai să și cânt „Olario” la fiecare panglică atinsă ... și n-am ratat nici una. Am aprins bețișorul, am dat fumul spre mine, exact ca toată lumea. Am inhalat, m-am înecat, am tușit de vreo două ori de-am speriat pe toată lumea ... Japonezii-s ipohondri ... Atunci aș fi putut să jur că bețișoarele alea aprinse-s pentru morți, cumva echivalentul lumânărilor la noi; dar am aflat ulterior că-s tot pentru purificare înainte de intrarea-n templu. Am trecut pe la două sau trei temple ceva mai mici, alte locuri de rugăciune pentru ei și de căscat gura pentru mine. M-am spălat într-o fântână – un șarpe ce vărsa apă pe gură. În tot templul existau tot felul de simboluri sau obiecte din lemn / beton reprezentând un șarpe ... destul de cool ca înfățișare ...iar explicația pentru prezența lor ar fi că ori visul ori închinăciunea din legendă (nu mai știu exact care) a avut loc în ziua șarpelui din luna șarpelui (nu că aș ști care-s astea în calendarul nostru). Și-ntr-un final ajung în peștera din care curgea izvorul fermecat, în care toată lumea spăla bani.

Aveam la mine ceva yeni și vreo 10 lei românești și cum yenii erau de hârtie și românul știe foarte bine cum ajung s-arate banii de hârtie spălați ... la râu, în lighean, la mașina de spălat ... Românul are experiența asta, că doar de ce credeți c-avem bani de plastic? ... Așa că scot ăia zece lei ai mei, de plastic ... Acum, pe bune, ce era să fac eu cu yenii, au ei valoare mai mare, dar dacă se-nmulțeau așa peste noapte sunt greu de schimbat în România ... Eu de lei aveam nevoie. Și torn apă pe ei cu ulcele alea ale lor cu coadă lungă, fără nici o grijă ... Giuguc i-am făcut ... I-am frecat bine cu apa aia magică și pe-o parte și pe alta ... Străluceau de curățenie când am terminat cu ei. Acum dac-am avut mai mulți de-atunci nu știu să spun ... Dar un lucru-i clar, de spălat, i-am spălat bine.

Principiul lui Pascal: 

“Daca cred ca exista Dumnezeu si El nu exista, n-am pierdut nimic. Dar daca nu cred ca exista si El exista cu adevarat, atunci am pierdut totul.”

Read More

Cu rucsacu’n spate spre Lacul Vulturilor

„Lacul fără fund” sau Lacul Vulturilor era de ceva vreme pe lista scurtă de călătorii și deja devenisem nerăbdătoare să ajung și eu acolo ... Și eu și Gașca Veselă. Trecuseră mai bine de doi ani de la prima discuție despre misterele și frumusețile locului și ceva mai bine de-un an de la prima tentativă de „cucerire” curmată la intrarea-n traseu de-o ploaie nărăvașă și rece, cu spume, șiroaie și noroaie, care părea fără sfârșit. Și uite așa în loc de-un selfie la lac, am făcut unul pe Tâmpa cu tot Brașovul încălzit de soare.

Acum vremea era destul de prietenoasă, poate doar puțin cam călduroasă, iar Lacul Vulturilor avea să fie prima dorință montană a concediului. Așa că după un prim popas la Cascada Pruncea, în jurul orei 11.00 parcam mașina la intrarea în traseu, în dreptul podului de lemn ce trece râul spre Cabana Valea Neagră; pod pe care aveam să-l traveresăm pedestru. Habar nu am dacă pe acel pod se trece cu mașina sau nu și chiar dacă între timp piticii mei de pe creier s-au obișnuit cât de cât cu podurile instabile, mișcătoare, șubrede la prima vedere și simțire, tot nu-mi doresc să aflu cum ar fi trecerea cu o tonă pe patru roți ... cel puțin nu cu mine în mașină ... nici șofer, nici pasager.

Cascada Pruncea

Traseu parcurs:

Cabana Valea Neagră (540m) – Poarta Vânturilor (1488m) pe bandă roșie;

Poarta Vânturilor (1488m) – Lacul Vulturilor (1420m) pe punct roșu

(urcare și coborâre pe același traseu)

Diferență de nivel: ~1020m

Lungime traseu: ~ 22 km (dus, întors)

Timp parcurs: ~ 7 ore

Barajul Siriu

Documentarea temeinică a traseului, cea cu analizat harta, diferențele de nivel, gradul de dificultate, consultat părerile și ascultat sfaturile altora ce fuseseră pe acolo înainte, o făcusem c-un an în urmă la prima încercare. Atunci știam, teoretic, 80 % din ce urma să se-ntâmple pe traseu. Acum, pur și simplu nu am avut timp să deschid nici măcar harta înainte de a face primul pas pe podul de lemn și din nu știu ce motiv rămăsesem cu senzația unui traseu ușor și scurt. Doar podul de început, întipărit bine-n memoria piticilor mei ce mai anima c-o descărcare de adrenalină. În rest totul din mintea mea ducea spre o plimbare relaxantă-n natură, fără prea mult efort, iar panoul acela de-nceput de traseu cu doar două ore jumate până-n Poarta Vânturilor îmi întărea convingerile. Greșeală majoră de abordare, dar na ... Noroc că nu prea le am eu cu renunțatul, c-așa-mi venea, de pe la al treilea urcuș interminabil să-i las pe alții să se bucure de lac și să-i aștept pe-o pătură la plajă în poiana de lângă mașină.

De-a lungul timpului piticii mei omniprezenți și-au făcut propriul lor clasament al punctelor dificile ale unui traseu în ordinea fobiilor ce urlă din interior: înalțime / hău / căzut în gol, lanțuri și poduri mișcătoare. Și chiar dacă urcarea infinită nu e chiar punctul meu forte, cel puțin până-n pandemie nu reprezenta nici o problemă, nimic dificil, condiția mea fizică m-ajuta să merg oriunde și oricât. Dar, se pare, că din starea de urgență am ieșit c-o lene și absolut tot ce am de făcut pleacă de la premisa: „Bă, e greu!”. Probabil mă obișnuisem cu a nu mai face mare lucru. Prima lună a fost cruntă, dintr-o persoană activă, rar pe-acasă, brusc eram obligată să nu părăsesc perimetrul, dar apoi „programul de porc” – dormit, mâncat, lenevit, muncă puțină, mâncat și iar mâncat și iar dormit – m-a cuprins în brațele lui și m-a-nvelit dându-mi senzația aceea de bine pe care o ai în pătură, la gura sobei într-o seară geroasă de iarnă. Și uite așa s-a născut lenea ... și uite așa am luat câteva kilograme, ce-s cam greu de cărat la deal ... și uite așa după două luni de stat, condiția mea fizică nu vrea să mai revină și nici psihicul nu e dispus să tragă de fizic să-l scoată din zona de confort. Așa că pe la a treia urcare interminabilă îmi venea să mă așez undeva la marginea drumului și să trag un meritat pui de somn.

Cu lenea despre care vă vorbeam, contracarată umil de entuazismul primei zile de concediu, am pornit agale pe drumul forestier încălzit de razele soarelui, iar jumătate de oră a fost chiar ușor, cu o diferență de nivel lină, cât să putem să și povestim câte ceva, că tot nu ne mai văzusem de ceva vreme. Apoi, cum am intrat în pădure, bucuroși că scăzuseră drastic șansele de insolație, am început să urcăm o pantă, două, trei ... habar nu am câte ... dar am urcat, și-am urcat, și-am tot urcat ... ne-am mai oprit pe parcurs când nu mai puteam, dar în principal doar am urcat printr-o pădure fără sfârșit și fără nici un peisaj notabil care să spargă monotonia și să ne mai dea puteri. După prima pantă nu mai povesteam nimic, după a două boscorodeam, după a treia înjuram și apoi liniște, că nici putere să ne plângem nu mai găseam. Habar nu aveam cât mai era până la lac sau la a câta pantă fără sfârșit ajunsesem, dar cum mă chinuiam eu să urc în ritmul meu de melc, pe care-l simțeam mai mult decât alert, aplicația mea de înregistat drumeția și-activitatea sportivă vibrează și mă-ntreabă nonșalant:

„Te-ai oprit? Încheiem exercițiul?”

Până și tehnologia făcea mișto de mine pe urcarea asta. Turbam la interior, piticii își smulgeau părul din cap, dar picioarele nu înțelegeau nimic, atât puteau ele și urcau încet, încet. În general regula noastră e că pauzele le facem pe drept, adică nu-n pantă. Mă tot uitat la Adriana, care era cu vreo 5, 10 metri înaintea mea și speram să se oprească. Când ne intersectam privirile speram să-i văd sclipirea din ochi care să-mi spună că mai avem puțin ... dar nici asta nu se-ntâmpla. Urcam, mă opream, mă târam ... kilogramele-n plus acumulate-n carantină erau din ce în ce mai greu de cărat ... monotonia pădurii mă făcea să-mi pierd răbdarea, doar faptul că mă apropiam vertiginos de cele două ore jumătate de traseu mă mobiliza să merg mai departe. Pe undeva pe urcarea aia mi-am adus aminte de entuziasmul copilului ce-am fost odată, și cum pe-o urcare asemănătoare susțineam în alergare că atunci când nu mai pot s-alerg voi merge-n mâini să-mi odihnesc picioarele. Acum puterile astea de supererou păreau din altă epocă.

O coborâre ușoară mă bucură rapid, îmi trag sufletul, mă odihnesc mergând. Dar bucuria nu țin e prea mult, că de ... tot ce-am coborât urcăm la loc și-nzecit. Ne încurajam reciproc și după vreo 2 ore și-un pic vedem primul luminiș. Eram ferm convinsă c-am ajuns. Cu ultimele puteri ies din pădure căutând lacul și cabana de lângă, dar singurul lucru găsit a fost o pășune cu iarbă-naltă, o stână și mulți câini, mari, lățoși și extrem de gălăgioși, ce veneau spre noi în încercarea lor de apărare a teritoriului. Eu le citeam în privire pofta de a mușca, dar de data asta piticii Adrianei au fost ceva mai guralivi ca ai mei. Ne-am împrietenit și c-un pic de lugu, lugu, ce faci, câine? ce frumos ești, tu! am trecut mai departe în altă pădure, de data asta ceva mai prietenoasă. Urcarea grea trecuse, dar puterile noastre scăzuseră considerabil, așa că după stână ne-am oprit pentru o pauză ceva mai consistentă. Era puțin frustant că nu mai ajungeam și mai frustant că nu prea știam nici cât mai avem până la final. Eram noi pregătiți cu lanterne și frontale dar tot nu voiam să ne prindă noaptea prin pădurea aia interminabilă. Semnalul de la telefon și internet a fost mai mult inexistent de când intrasem în județul Buzău; iar pe traseu nici nu se punea problema să-l mai caut. Totuși, după ce-am trecut de stână, fix la locul de popas, a apărut un G și-am reușit să prindem câteva descrieri de pe-un blog de călătorii și așa ne-am dat seama c-am mai avea vreo oră pân’ la lac. Dacă am urcat atât, urcăm și mai departe. Las’ că putem și de acolo am mai făcut o oră doar să ieșim din pădure.

În sfârșit peisaj!

3 ore juma’ de pădure deasă și monotonă aș putea spune că au fost cam multe ... Și ce să mai zic că drumul de-ntoarcere tot prin pădurea aia a coborât. Ajunsesem la Poarta Vânturilor. După toată urcarea aia, ne felicitam reciproc că renunțasem prima dată și că nu ne-am pus cu ploaia. Ne-aducem aminte de poveștile pline de noroi ale unor prieteni și da!, dacă plouă traseul e impracticabil. Nici nu vreau să-mi imaginez cum aș fi urcat pantele alea alunecând în toate direcțiile. Sau alunecând pe burtă iar la baza pantei și tot așa ca-ntr-un film prost ... sau ca-n desene animate când spre amuzamentul copiilor se repetă la nesfârșit urcatu-n alergare urmat de-o alunecare dramatică de undeva de aproape de vârf. Doar că-n cazul nostru n-ar fi fost nici o distracție, doar o mare nămoleală.

Din Poarta Vânturilor la Lacul Vulturilor am ajuns relativ repede, 15-20 minute, iar peisajul ce se vedea-n zare ne-a animat puțin cât să ne mai scoată din depresie. Pe coamă, privind lacul din vale, ne-am oprit. Când am văzut eu că ce cobor până la lac trebuie sa urc iar mi-a trecut avântul. M-am așezat pe iarbă și le-am zis la toți că acolo îi aștept. Și ei au făcut la fel ca mine. Am mâncat, am făcut fotografii, și cel mai important, ne-am tras sufletul și ne-am mobilizat pentru drumul de-ntoarcere, care acum nu mai avea nici o necunoscută. În 2 ore juma’ eram la mașină, măcinată de-o-ntrebare:

Oare a meritat să urc atât prin pădurea aia anostă și fără de sfârșit doar pentru imaginea cu lacul de final?

Și chiar dacă după ce-am coborât de pe Vârful Toaca, am afirmat că și Lacul Vulturilor mi-a plăcut cât de cât, întrebarea asta nu-mi dă pace nici acum ... 

Read More

Scrisoare din viitor

Zilele trecute în casă, mă jucam pe-o aplicație care mi-a generat această grafică, ce m-a inspirat pentru textul de mai jos 

Hello lume …

Sper că sunteți bine și că acești 20 de ani de carantină, distanțare socială și arest la domiciliu nu v-au afectat prea tare. Și eu sunt „bine”. Îmi este dor de voi, dar mai #rezist - singuranța și sănătatea primează. Anul acesta, de 1 mai, am renunțat la tradiționalii mici cu muștar și bere, pentru că a ieșit președintele nostru mult iubit și ne-a spus că după 15 mai avem voie să ieșim să ne vedem cu prietenii din orașul de reședință. Așa c-am zis să fac un efort să pot ieși pe ușă. N-a specificat anul, dar speranța moare ultima. Respectăm distanța de 2m, ne echipăm cu mânuși și mască ... de-abia nu se vede c-am rămas fără dinți de când s-au închis cabinetele stomatologice prin ordonanța militară nr. 2. Tot de pe atunci mi-am lăsat părul să crească, am alternat coafura vâvoi cu stilul băgat în priză sau smuls și-acum plimb o frumoasă coadă de cal până la genunchi. Din 6 în 6 luni îmi tund singură vârfurile ca-n adolescență.

Dragilor, îmi e dor de voi și sper că ați rămas la fel de tineri și de frumoși ca-n martie de demult, de la începutul pandemiei, când am fentat recomandările de stat în casă și-n răzvrătirea noastră am fugit la cabană-n vârf de munte să ne bălăcim în ciubăr. Niște inconștienți, domne’! Habar nu am ce-a fost în capul nostru.

Acum mi-am luat pe mine cele mai bune haine de casă pe care le-am achiziționat online din SH și la care am nimerit mărimea de abia după al treilea retur. Vă garantez că am avut mare grijă la întâlnirea cu domnul robot curier. Oricum după 6 ani de ordonanțe militare ambigue au reușit într-un final să pună la punct o procedură standard pentru astfel de situații. Încă de la intrarea în bloc robotul curier trece prin ecluza de decontaminare, apoi prin termoscaner, se legitimează, prezintă adeverința de serviciu și dacă toate-s în regulă liftul îl primește să urce să-mi lase coletul în fața ușii. N-avem voie să ne întâlnim. După ce văd pe ecranul camerei cu termoviziune amplasată deasupra ușii că robotul a plecat, ridic coletul ambalat corespunzător în 2 pungi de plastic - una pe care o arunc, împreună cu mânușile cu care am manevrat coletul, în containerul special pentru menajere infectate, dar nu înainte de a fi trecute prin clor; iar cea de-a doua merge în punga cu pungi, care de vreo doi ani a devenit cămara cu pungi.

Stați liniștiți! Respect și celelalte proceduri, alea cu spălatul pe mâini juma’ de oră cu săpun 3 în 1: antibacterian, antivirus, antipiele; juma’ de oră pe față și-o oră pe corp și apoi spalat bine, cu simț de răspundere, baia, bucătăria și toată casa după fiecare deschidere a geamului sau a ușii de intrare. Fiți fără grijă în tot acest timp am devenit un om responsabil și când va trebui să ies din casă, voi ieși cu mopul să spăl trotuaru-n urma mea.

Habar nu am, ce naiba era-n mintea mea în primul an de carantină, ieșeam zilnic din casă, m-ascundeam de poliție pe unde apucam: prin tufișuri, pe sub poduri, prin șantiere abandonate și când Doamne ferește ne-ntâlneam o luam la fugă cu ei după mine. M-alergau și cu mașina. Într-una din zile s-au ținut după mine de la București pân’ la Oradea; noroc c-au rămas fără benzină cu 10 km înainte să rămân și eu. Ah, ce vremuri! Încă mai erau deschise benzinăriile și mai aveam mașini. Prin ordonanța militară nr. 50 ne-au fost confiscate mașinile, prin 51 bicicletele și prin 52 trotinetele că ne tot încurajau să părăsim perimetrul blocului.

În perioada asta m-am regăsit pe mine cea adevărată și chiar nu pot să-nțeleg ce mi-a-ntunecat mintea în așa hal, de-am fost atât de obtuză în anii ăia dinainte de covid. Alergam ca nebuna, făceam sport în aer liber, mă cocoțam pe toți munții, mă plimbam aiurea ...

Auzi, domne’! Voiam să văd lumea ...

Îmi chinuiam piticii la înălțime, pe creste, în coardă, pe tiroliane, prin avion și elicopter, chipurile să-i călesc ... Măi, și cât timp pierdut în trafic! Mergeam la tot felul de petreceri, ne buluceam prin cluburi, pe plajă-n Vama Veche sau la grătare-n iarbă verde. Beam din aceeași sticlă, mâncam cu mâna din aceeași farfurie, fumam din aceeași țigară ... Câtă inconștiență!?

Ce mai! Mă spălase pe creier libertinismul ăsta.

Sper că sunteți bine cu toții. Și eu sunt. Ultimul exces în materie de design interior a fost să-mi pictez peretii camerei ce mă-nconjoară – un manifest al omului ce-a renăscut din a nu face nimic, al omului ce-a înțeles că totul absolut este în casă la un click distanță: un robot îmi prezintă-n direct din bucătăria restaurantului cum îmi gătește mâncarea, altul se filmează live în timp ce se deplasează spre mine; un robot jurnalist de călătorie se plimbă prin lume și eu îi urmăresc pe toți din pat mâncând semințe (cultivate și prăjite de alt robot agricultor).

De muncit, nu mai muncesc de mult. Nimeni nu mai are nevoie de arhitecți sau constructori zilele astea. La început eram isterici și ne țineam cu dinții de orice ca să ne salvăm ocupația. Primul an de carantină m-am încăpățânat și-am mers la birou, apoi au desființat ăștia birourile prin ordonanța 20, iar prin 21 au ordonat transformarea lor în rezidențial ca să poată oamenii să muncească de-acasă. Și uite așa am mai mâncat și noi o pâine bună. Apoi am muncit de acasă, dar cum nimeni nu mai călătorea, nimeni nu mai construia hoteluri, pensiuni, aeroporturi sau gări. Nimeni nu le mai renova pe alea vechi, rămase-n paragină. Cu casele ce-am mai tras o perioadă, că de, se săturase lumea de stat la bloc și oamenii cu bani voiau casă la curte. Dar ordonanța 70 ne-a tăiat-o scurt, a interzis casele, ca să nu mai sufere „săracii” ăia de la bloc la toate postările alea din curte sau de la piscină. Acum toți stăm la bloc. Roboții le construiesc după un proiect tip.

De la atât stat în casă oamenii s-au apucat de renovări. Mai mult din plictiseală. Descarcă tutoriale de pe net și uite așa mai pun o gresie, o faianță, mai spoiesc c-o zugrăveală. Așa că m-am reprofilat și eu rapid și-am pornit un curs online de meșterit. Dar oamenii au învățat repede și după un an cum nu mă mai urmărea nimeni nici un magazin de profil nu mă mai sponsoriza.

După ordonanța 100, am dat primul bum ... Oamenii nu mai aveau voie nici în magazine. Așa că le-am adus eu magazine la doar un click și-un joystick. Pe-o platformă online, prin realitatea virtuala a magazinului 3D, în timp real oamenii cu o simplă consolă ghidau prin magazin un robot ce făcea cumpărăturile în locul lor. Ăsta a fost cam ultimul proiect cu coordonare multidisciplinară și ultimul în care am ieșit constant din casă la relevee și măsurători. Am avut echipe complexe și-am văzut magazine din întreaga țară. Și întreaga țara dintre magazine. A fost greu să ne reobișnuim cu ieșitul din casă pentru muncă; bine cu ieșitul din casă-n general; am trecut prin multe episoade de depresie și anxietate dar după 3 ani am reușit împreună cu IT-iștii să aducem și această facilitate a cumpărăturilor în timp real în casele oamenilor. A durat atât din cauza timpilor pierduți cu kilometrii parcuși per pedes.

De vreo 5 ani nu mai fac nimic, stau pe banii statului și mă-ntreb de ce naiba am tot vrut să fac atâtea lucruri în trecut. Ba chiar îi criticam foarte aspru pe veșnicii asistați sociali, fără să-nțeleg că ei erau adevărații vizionari.

Și dor îmi e să stau la umbra cireșului înflorit. 

Read More

Cu rucsacu'n spate spre Vârful Iezer

Poate pentru c-a venit primăvara ... sau vara ... ce-o fi ea! ... Că de la atât de multă căldură timpurie nici nu mai știu în ce anotimp calendaristic suntem ... Sau poate pentru c-am impresia că mai mult m-am luptat cu frumusețea iernii decât m-am bucurat de ea ... Poate pentru că se apropie prima tură serioasă, fără zăpadă, de anul acesta, pe Buila și simt nevoia unei încurajări psihologice, uitându-mă la cele mai recente ture cu dificultate ceva mai ridicată, pe care le-am făcut ... Poate pentru că îmi este foarte dor de gașca veselă, pe care n-am mai apucat să o văd în efectiv complet de la Cozia (povestea o găsiți aici) ... Poate, poate și iar poate ... Nici măcar nu mai contează de ce ... De câteva zile îmi tot vin în minte imagini și povești de la tura din Iezer de anul trecut și dacă tot vin așa, de parc-ar fi fost ieri, m-am gândit să le aștern pe foaie.

Read More

Cu rucsacu'n spate la Cabana Cozia (Partea a IIa)

Partea a -II-a

La cabană focul ardean-n sobe de ceva vreme, din grija cabanierului și a Verei, care i-a cerut expres să fie cald când ajungem noi. Și era cald și bine. Chiar dacă ne-am modernizat de-a lungul anilor, am copilărit într-o casă cu sobe, cum v-am mai povestit eu în diverse ocazii, așa că experiența cu făcutul focului și cu tăiatul lemnelor nu o voi uita vreodată. E mai mult decât o tehnică utilă de supraviețuire. Ba chiar buniciul m-a-nvățat să fac focul cu amnar, cremene și iască, dar stați voi liniștiți, că acum tot fumătorii erau de bază, că eu fix chibrit am uitat să-mi iau. Dar cum era focu-aprins în sobă nu am făcut decât să am grijă să nu se stingă.

Eu și Adriana semănăm mult, am mai împărțit camera de câteva ori și ne știm gusturile, așa că odată ajunsă la cabană am fugit repede s-aleg unde dormim ... O cameră de două persoane, spațioasă și călduroasă ... Și zic eu că mi-a ieșit. Doar la prizele alea am avut ceva de comentat, nu știu cine le-a gândit, dar mai avea puțin și le punea pe tavan – 1.50 m față de podea. Făceam niște giumbușlucuri cu bateria externă și cu telefonul să stea la-ncărcat de numa’, numa’.  

Foto: Ștefan Al

Seara la cabană a fost scurtă. Oboseala și-a spus cuvântul așa că după ce ne-am reunit, am povestit puțin din pățaniile fiecăruia de pe traseu și-ncolonați cu câte-un braț de lemne ne-am îndreptat spre camerele noastre. La gura sobei din sala de mese, aveam să aflu că Mirela a făcut un flick flack pe-o bârnă plină de gheață cu aterizare-n râu și cu un pic de scuba diving și că de pe la jumătatea traseului a urcat udă toată. Nu știu acum dacă a strigat și Fericire, dar Raluca, Mirela te-a luat ... dacă în Valea lui Stan, tu aveai apă de la genunchi în jos, acum Mirela doar în cizme mai era uscată. Și exact ca atunci, eu nu știu exact cum aș fi reacționat ... dar în nici un caz așa bine ca ele. Dar cel mai tare m-a frapat faptul că Mirela mi-a spus ceva de genul că a vrut să se suie și ea acolo unde m-aș fi suit eu ... Eu! ... Când toată lumea știe că eu nu mă prea sui nicăieri, eu doar fac poze oamenilor care se cocoață pe diverse. Am rămas atât de marcată că a doua zi când am coborât și-am găsit bârna Mirelei, i-am întrebat pe toți dacă m-ar vedea cocoțată pe ea și toți în cor au spus că NU!!!

Bârna Mirelei

Băieții stăteau în camera de 7. Șerban, vulpoi bătrân, le-a spus la masă, fiecăruia în parte, ca de fiecare dată când merg în cameră să ia și-un braț de lemne cu ei ... Și să-i vezi încolonați cu lemne de zici că voiau să dea foc la cabană nu alta. Aveau lemne pentru toată lumea. Așa că la al doilea drum după lemne nu m-am mai dus până-n șopron, ci direct la băieți, că era mult mai aproape ... Nu mai trebuia să ies în frig, nici să am grijă să n-alunec ... Și dacă mă milogeam un pic, poate nici n-ar mai fi fost nevoie să le car eu ... Dar eu sunt femeie independentă.

Cu distracția de seară la cabană mai puțin, majoritatea fetelor ne-am băgat la somn odată cu găinile. Surpinzător de data aceasta, eu am dat tonul orei de culcare. Dar de dormit, n-am dormit prea bine ... Ba-mi era frică să nu se stingă focu-n sobă și să se facă frig peste noapte ... Ba la un moment dat, undeva în noapte, când era somnu’ ăla bun, cineva a scăpat lemnele pe scări sau a căzut cu totul (habar nu am) și am sărit din pat și eu și somnul. Și nu numai eu. Au mai sărit câțiva s-ajute ... câțiva să-njure ...

Nu mai trântiți ușile!

Iar urletului ăsta cu ușile i-am auzit și ecoul. Cineva s-a gândit să strige fix în dreptul ușii de la cameră ... Mai târziu, Verei i s-a stins focu-n sobă și din căldura sacului de dormit auzeam numai tropăieli și strigăte:

Cine ne dă și nouă niște jar? Bă, ai grijă să nu luăm foc!

Și aici cu ai grijă că luăm foc piticii au intrat în acțiune: 

Hai, dă-te jos și vezi ce se întâmplă! Nu mai dormim, dacă nu verifici că suntem în siguranță. Tu n-auzi că nu mai dormim noaptea asta? Trezește-te! Luăm foc! Chiar nu-ți pasă? 

Am mai adormit, m-am mai trezit, mai lătra un câine, mai visam un urs ... Eu dorm iepurește, orice zgomot mă trezește, intru în stare de veghe, nu mă mișc din pat, nu deschid ochii dar știu tot ce se-ntâmplă-n jurul meu și dacă nu înțeleg ce e în jur îmi imaginez ce vreau eu ... Așa că m-am trezit mai obosită decât m-am culcat. Și dimineața când era somnul dulce, lumina a bătut în geam și cât era el geamul ăla de mic m-am trezit la ora 7.00. Bine, nu m-am dat jos din pat până pe la opt și un pic, dar chiar speram să dorm până târziu.

Mâncarea la cabană a fost bună și seara și dimineața. Nu prea aveai din ce s-alegi că era un singur fel: ciorbă, friptură cu cartofi prăjiți seara și omletă cu cașcaval și gem dimineața, dar ce a fost, a fost bun.

Pe la 11.00 strângeam rândurile pentru coborâre. După trânta de la Posada, n-am mai stat pe gânduri - și ce dacă nu mai folosisem colțari de când eram la cercetași? I-am tras peste bocanci, deși eram conștientă că-n zonele cu zăpadă mare și-afânată nu mă vor ajuta prea mult. Psihologic în schimb au avut un impact pozitiv. Drumul de coborâre l-am făcut pe traseul cu lanțuri, fix pe acolo pe unde nu voiam inițial. Traseul e sub formă de buclă, dacă am ales la urcare drumul mai scurt, acum voiam să-l facem pe cel lung. Și nu ăsta a fost chiar motivul principal pentru care l-am ales pe cel cu lanțuri - necunoscutul provoacă frisoane, dar cunoscutul poate provoca frisoane și mai mari. Traseul pe care urcasem cu o zi înainte avea niște porțiuni de vale care ne speriau îngrozitor.

Asta până să ajungem la zona de lanțuri. Poze cu lanțurile n-am făcut. Aveam mâinile ocupate. Și înainte de lanțuri și pe lanțuri și după, majoritatea dintre noi am coborât pe fund. De sâmbătă de pe la jumătatea traseului a nins în continuu, dar urmele pe unde urcaseră ei cu o zi înainte rămăseseră bine marcate. În afara zonei de lanțuri traseul a fost ușor, dar acolo fiecare a muncit un pic să rămână-ntreg. Livia și-a pierdut bățul, pe care i l-a recuperat Marius iar Adriana telefonul, pe care i l-a recuperat SuperTedy. Degeaba am încercat eu să bat niște trepte că de sus veneau ca tăvălugul, fiecare aluneca pe ce putea. Din spatele meu se auzeau chiote de bucurie, pârtie și fericire. Copiii interiori se bucurau de zăpadă. Chiar și piticii mei, care erau într-o stare surprinzător de bună, nu vedeau atât de multă inconștiență-n jur. Starea mea de oboseală nu mai era atât de pregnantă și ideea unei băi termale îmi dădea puteri.

Asta până să-mi cedeze genunchii. Coborârea e lungă și ca bonus după Mânăstirea Stânișoara traseul are câteva porțiuni zdravene de urcare. Pe acolo mi-am pierdut puterile - puțin mai încolo de bârna Mirelei. Bârnă pe care a încercat-o și Cosmin ... Noi restul am trecut prin apă. Unii dintre noi, mai puțin inspirați ... adică eu, nu unii ... am trecut prin apă cu colțarii în picioare și-n nici cinci secunde eram cu vreo 10 cm mai înaltă ... Aveam o talpă de gheață - zăpada strânsă pe colțarul ud îngheța rapid. Am tot încercat eu să sparg gheața aia și să merg mai departe, dar după a treia încercare i-am dat jos, am spart gheața și i-am băgat în rucsac.

Păi, nu facem noi echilibristică ...

Ultima porțiune de traseu a venit și cu accidentări. Culmea porțiunea cea mai ușoară. Dar nu știu de ce mă mir? Eu la Posada am alunecat pe teren plat ... Mă relaxasem că trecusem porțiunile grele și pe un pic de gheață mi-am văzut piciorul drept chircit sub fund. Vizual arăta grav, dar s-a dovedit a fi doar o sperietură zdravănă. Ceva de genul acesta făcuse acum una din fete, doar (cred) că ceva mai grav și chiar dacă nu a zis nici pâs i se citea durerea față. Bine, eu i-am citit-o la mașină, că pe ultima porțiune parcă băusem terebentină. După cum ziceam mai sus, de la prima porțiune de urcare genunchii mei pulsau durere din talpă până-n șold la fiecare pas făcut. Cel mai probabil de la efort, că de căzut sau de alunecat n-a fost vorba ... Cum rămasul acolo în pădure nu era vreo opțiune, cu ultimii nervi am grăbit pasul. Voaim să-mi curm chinul. Nu-mi mai trebuiau nici băi termale și nici mâncare ... Asta cu mâncarea evident că nu era adevărat, că odată ajunsă cu fundu-n mașină aveam un concert de maț major combinat cu un scârțâit de maț minior de toată frumusețea ... Dar acolo pe traseu voiam acasă, la mine în pat și-un tub de antiinflamator. Eram atât de capsată de durere că nici nu mai conta ce voiau ceilalți. Când mi-am mai revenit, mi-am dat seama și mi-a părut rău de restul ... majoritatea voiau baie, doar eu eram Gică Contra. Dar era deja prea târziu, eram la masă pe Dealul Neagru.

#ArsenieBoca

Și nu știu cum să zic, dar dacă tot am avut porțiuni bune de pelerinaj în excursia asta, nu știu ce-a fost în mintea lui Dumnezeu să creadă că după atât de multă zăpadă pe munte, ne mai doream alta și pe drum și-n București.

PS: Partea I o găsiți aici și Preambulul - aici

Read More