Pokemon Go

V-ați gândit vreodată cum ar fi arătat Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă, dacă acesta ar fi copilărit în vremurile noastre ... Cum ar fi fugit el la calculator să prindă un raid din World of Worcraft, cum ar fi pierdut nopțile cu Dota sau cum în loc de Pupăza din tei ar fi vânat Pokemonul din Parc.

Cel mai probabil, nici Mihai Eminescu nu ar mai fi cutreierat pădurile, nu de alta, dar nu ar mai fi găsit prea multe, că le-au tăiat alții-ntre timp ... și-n condițiile actuale poate asta ar fi ieșit:

Fiind băiet betoane urbane eu cutreieram / Și m-așezam ades pe vreo bordură / Iar brațul drept pe touch screen îl puneam / Să simt cum telefonu-ncet vibreză / Când pe Pikachu eu îl prindeam.

Eu nu l-am prins pe Pikachu, dar sunt pe urmele lui ... eu și alți câteva zeci de milioane de oameni ... cu mult mai mulți decât cei ce adună zilnic bombonele pe Candy Crush și, surprinzător, mult mai mulți decât cei care caută aventuri de-o noapte pe Tinder. 

Păi se putea? O isterie internațională și eu să nu fac parte din ea?

După fenomenul Triburile (un joc online, pe calculator, cu multe sate, alianțe, războaie, strategii ... nopți pierdute, etc.), de prin timpul facultății - anturajul bată-l vina – primul și ultimul joc online pentru mine până la Pokemon, credeam că gata, asta a fost cu epoca gaming în ceea ce mă privește; eu nefiind oricum vreo pasionată în domeniul acesta.

Dar vorbim de Pokemon ... Știți voi desenele alea animate (anime cum le zice lumea acum) cu monstruleții aceia drăgălași, cu Ash, cu Pikachu și cu echipa Racheta, care ne băgau în casă mai ceva ca ora de masă, pe vremea când noi la 12, 13 ani, încă, ne consideram copii și nu adolescenți precoce. După Tom și Jerry, Pokemon a fost a doua dragoste ... și imediat ce-a apărut mi-am dorit un Pikachu ca animal de companie, pe lângă celelalte de le-aveam prin curte ... Și uite așa, a apărut unul de pluș, cadou de Moș Crăciun sau ceva de genul ... apoi un joculeț, în care Pikachu se lupta cu Miau și eu și frati-miu făceam cu schimbul pentru că evident amândoi îl voiam pe Pika-Pika. Și acum ... amândoi vrem să-l antrenăm virtual.

Când a apărut Pokemon la noi, eu încă mai aveam prieteni care se uitau la un televizor alb negru, se uitau și se rugau în același timp să nu bată vântul și să miște antena de pe casă ... asta ca o paranteză ca să-nțelegeți cam ce avansați eram atunci și de ce acum, ca adulți, ne bucurăm la jucăriile copiilor mai tare ca aceștia.

La-nceput am instalat Pokemon Go din curiozitate și, poate, din nostalgia copilăriei, apoi m-a prins ... după cum vedeți n-am mai scris nimic de ceva timp și s-au întâmplat o grămadă de lucruri de atunci. Și după două săptămâni de vânătoare, 120 km, 64 de monstruleți diferiți și peste 800 prinși în total, logic că o să-mi dau cu părerea fix despre Pokemon Go!

Ce este Pokemon GO.

La cât de mult s-a discutat și s-a postat despre acest joc și la cât de multe știri false s-au viralizat doar ca să atragă atenția asupra lui, puțin probabil să mai fie cineva, care să nu fi auzit despre Pokemon Go. Dar pentru cei care habar nu au despre ce-i vorba, Pokemon Go este un joc de realitate augmentată, care transpune virtualul în real, aducând, prin intermediul camerei smartphone-ului, monstruleții simpaticii din desenele animate lângă tine în orașul tău.

Deși e o aplicație gratis, jocul, care a înnebunit planeta, este o remarcabilă idee de business atât pentru cei care l-au făcut, logic de altfel, dar și pentru companiile și industriile conexe. Majoritatea jocurile de genul acesta merg pe ideea unei aplicații gratis, ca să te prindă rapid, să nu te gândești de două ori înainte să o descarci, câștigurile venind ulterior din cumpărarea (cu bani reali) a diferitelor lucruri care te ajută să avansezi mai ușor. Poți și fără, dar trebuie să fii cerebral. Fiind vorba de Pokemon, un joc și un anime cu o tradiție de vreo 20 de ani, admirat de multe generații de copii și adolescenți, noua aplicație pleacă de la o piață de desfacere foarte bine conturată, pe care trebuie să o dezvolte – de aici reieșind numărul mare de utilizatori. Jocul a fost făcut pentru telefoane de ultimă generație, cu ultimele update-uri de soft, așa că dacă nu ai minimum Android 4.4 sau minimum Iphone 5+ și chiar vrei să joci îți trebuie telefon nou. Și uite așa cresc încasările la companiile producatoare de telefoane. Apple și Google primesc și ei cotă parte din profit deoarece aplicația este descărcată din magazinele lor. Și pentru că jocul consumă foarte tare bateria, uite cum cresc vânzările și aici. Ca să nu mai vorbim de extrem de multe variante prin care poți să-ți faci reclamă cu ajutorul aplicației și să-ți faci din jucătorii de Pokemon Go propria ta clientelă … Și dacă te duce capul poți să-ți faci chiar tu propriul business pe seama Pokemon Go, dar te las să-l descoperi singur.

Cum se joacă?

Găsești aici.

Ce are bun:

Te scoate din casă și te face să faci mișcare. Pentru a prinde monstruleții buclucași trebuie să te plimbi prin oraș, în căutarea lor, de preferat prin parcuri, pentru că e mai puțin periculos. Și dacă vrei să fentezi mișcarea, luând mașina din parcare, ți-ai luat țeapă, pe lângă faptul că e ilegal și poți lua și-o amendă, aplicația are limitare de viteză – undeva la 30km/h. Și nu doar a-i prinde necesită mișcare, ci și eclozarea ouălor de 2, 5 sau 10km, care îți dau diverși pokemoni ... puterea monstrulețului ieșit din ou fiind direct proportională cu distanța parcursă. 

E clar că acest lucru s-ar putea face și altfel, dar pentru mulți se pare că în lipsa ambiției proprii e bun și acest joc. După ce în ultimii ani am renunțat pe rând la antrenamente, la mersul la sală, iar bicicleta a fost tot mai des înlocuită de mașină, uite acum mă pot lăuda cu o medie de 10 km merși pe zi. E ceva, nu?

Fără nici o intenție de a jigni pe cineva, dar mai bine de jumătate din cei, pe care-i văd zilnic pe stradă și aici mă refer la tineri, fie că se joacă sau nu Pokemon Go sunt plinuți, grăsuți, grași și chiar obezi … și asta e o problemă. Pe mulți din ei se vede lipsa de mișcare, lipsa de mers … târâie picioarele și gâfâie după 100m … se așează, se odihnesc și o iau de la capăt. Și da, pentru ei e foarte bun jocul acesta. Dar pentru că și unul dintre cele mai nocive lanțuri de fast-food nu a putut sta deoparte în isteria Pokemon Go, rugămintea mea e să nu stricați ce-ați început.

Îți cunoști orașul, cunoști locuri noi, parcuri noi, clădiri noi … chiar și denumirea lor. Ai acele Poke-Stop-uri, care îți dau diverse chestii utile în joc: bile, ouă, poțiuni și care sunt poziționate strategic pe hartă în fața monumentelor istorice, muzeelor, bisericilor, diverselor magazine, intrărilor în parcuri, etc.. Atunci când intri pe Poke-Stop automat îți apare o fotografie și denumirea obiectivului și, inevitabil, scoți capul din telefon și te uiți în jur. Și apropo de asta … chiar sunt parcuri în București și sunt destul de sigure, față de acum 10 ani când îmi era frică să merg singură în ele, partea proastă e că sunt extrem de betonate.

Socializezi în lumea reală. Cum nu e recomandat să bați străzile de unul singur, mai ales dacă nici nu cunoști zona, așa că ia un prieten, doi ... vă plimbați împreună și povestiți … chestia aia cu gașca, cu care noi aștia de-am copilărit prin ’90 suntem foarte familiarizați.

Cunoști oameni noi. Deși jocul e virtual nu ai varianta de chat ca la cele de pe PC, așa că odată ieșit din casă, în locuri populate cu oameni cu aceeași îndeletnicire ca a ta, e ușor să legi conversații … despre pokemonii pe care-i ai, unde i-ai prins, ponturi despre joc … despre ce a mai apărut nou în materie de gaming sau industrie IT și de ce nu, chiar despre ce faci în viața de zi cu zi, ce studiezi, ce lucrezi, etc. Aveți grijă că nu toți cei cu care interacționați sunt binevoitori.

Păstrează gradul de competitivitate la acel nivel care nu provoacă ură-ntre jucători, toți având posibilitatea să captureze același pokemon în același loc și în același timp și bazându-se foarte mult pe informațiile primite de la alții descurajează egoismul și invidia dintre cei ce-l joacă. Deși ca rezultat final, colecția de pokemoni e la fel de inutilă ca orice altă colecție (timbre, bibelouri, etc.), bătăliile pentru un loc în Gym, creșterea în level sau capturarea cât mai rapidă a câți mai mulți monstruleți și implicit un număr cât mai mare de kilometrii parcurși, fac jocul să fie atât de competițional cât să aibă adepți.

Ce are mai puțin bun:

Provoacă dependență - și-am simțit-o pe pielea mea. După primele zile, în care am ieșit fugitiv întâlnindu-mă cu ceva prieteni pe care nu i-am mai văzut de mult la o bârfă în parc, am simțit nevoia să-mi fac drumul de la birou acasă ceva mai ocolit și să treacă printr-un parc. Și după cum ziceam mai sus cine a mai avut timp de laptop și de scris când și prietenii și pokemonii vor să te scoată din casă.

Diminuează concentrarea și atenția. Faptul că nu mergi perfect conștient poate duce la tot felul de accidente, așa că atenție pe unde traversați, atenție la gropi, atenție la oameni și nu în ultimul rând atenție la hoți. Iar dacă aveți copii mici stați cu ochii pe ei, nu pe Pokemon ... nu de alta, dar au tendință să fie mult mai greu de găsit decât Pikachu.

Ce vorbește lumea despre el:

Te manipulează. Și da, este adevărat, jocul se bazează mult pe incapacitatea omului de control și pe efectul de turmă generat de o modă, dar având în vedere că vorbim de o societate bazată pe consum, Pokemon Go nu te manipulează mai mult ca altele … De fapt ce nu te manipulează în ziua de azi? Sunt foarte multe lucruri, chipurile foarte bune pentru tine sau pentru societate, unele care chiar își doresc să fie adevărate norme morale, care te manipulează la fel de mult sau poate chiar mai tare ca acest joc. Dar aici problema e la nivel de etichetă dacă nu ești manipulat de ceea ce mă manipulează pe mine ești prost … pe principiul eu nu am votat PSD deci sunt deștept așa și cu eu nu mă joc Pokemon Go și sunt un adevărat geniu.

Te supraveghează și este un mijloc de a aduna date. Nu ai nevoie de o aplicație de genul Pokemon Go ca să fii supravegheat (să se știe în orice moment unde ești), este de ajuns un telefon mobil funcțional cu acces la internet. Ca să nu mai vorbim că există chiar metode de localizare pe care le poți folosi și tu dacă ți-ai pierdut telefonul sau ți l-a furat careva … deci fără nici o legătură cu această aplicație. Cât despre asta ca jocul e un mijloc de a aduna cât mai multe date din telefonul tău, informație aflată din extrem de multele postări de pe rețelele de socializare, nu pot spune decât că Facebook face asta de cu mult înainte să apară Pokemon Go și nu văd să vă deranjeze așa tare, atât timp cât încă-l folosiți.

În lume se-ntâmplă o grămadă de nenoriciri și noi de Pokemon avem nevoie! Vă rog să-mi spuneți voi, cei care atunci când faceți această afirmație sigur v-ați și apucat de treabă, cu ce pot să vă ajut ca să le oprim.

Read More

Stuttgart - Impresii din concediu

Foto: Thomas Kienzle

Gata. M-am săturat. Mi-am făcut bagajele și-am plecat.

Guten morgen, Stuttgart!

Se pare că atunci când îți manifești public dezamăgirea față de România de după alegeri și postezi mesajul de mai sus pe pagina ta de Facebook, chiar ești luat în serios. Așa că vă mulțumesc tuturor celor care mi-ați trimis mesaje cu urări de bine în noua mea viață aleasă, iar pentru voi, cei care credeați c-aș fi plecat fără să-mi iau rămas bun, stați liniștiți, am fugit doar într-un concediu mult dorit.

Păi ce, ori, credeați că o să rămâm pe acolo?

Între noi fie vorba, la cât de ordonați sunt nemții-n orice, haosul de-l creez eu în jurul meu nu se-ncadrează sub nici o formă în peisaj. Și, mai întâi, să văd eu lumea-ntreagă și de-abia apoi voi decide unde mă voi stabili.

Așa că m-am întors în țară și din frigider am nimerit fix în cuptor. Și-am venit și cu forțe proaspete și cu dor de ducă, că de, așa-i după concediu, parcă tocmai atunci când s-a terminat ai mai avea nevoie de câteva zilele libere, așa, ca de refacere (poate ar merge și-o lege-n sensul ăsta, ce ziceți?).

Dar hai să vă povestesc cum a fost, ce-am văzut și ce-am ratat. 

Normal că a fost foarte tare! Nu știu cum e la voi, dar la mine tot ce se-ntâmplă-n concediu e la superlativ, așa că, cu subiectivismul entuziasmului de concediu, o să vă zic că mi-a plăcut și vă recomand, cu sufletul deschis, să mergeți să-l vedeți. 

Ajungeam pentru prima oară-n Stuttgart și cum a fost genul acela de excursie care a venit ea la mine iar eu nu a trebuit să alerg după bilete, cazare și altele extrem de necesare și cum nici nu am avut timp la dispoziție să mă documentez înainte, tot ceea ce știam eu despre oraș, atunci când am calcat în el, se reducea la Mercedes și Porsche. 

Noroc cu prietenul Google și Wi-fi-ul la liber că la un click distanță ai aranjate frumos într-o listă toate obiectivele turistice, cu hartă, program, costul biletului și chiar cu ce mijloace de transport ajungi. Și oricum, dacă nu ești internaut și tehnologizat, de la hotel primești ca semn de bun venit o hartă turistică și cu ce poți vizita și cu mijloacele de transport în comun (sau cel puțin eu am primit); iar orașul e plin și el de indicatoare și hărți. Restul depinde de tine ... doar să te țină picioarele și portofelul.

Și pentru că eram pentru prima dată, pe bune, c-aș fi luat o piatră-n gură la ieșirea din aeroport, dar nu m-am împiedicat de vreuna; cu chiștoacele de țigări, ce-i drept, aș fi avut mult mai mult noroc. Dar, altfel, foarte curat: fără pet-uri în iarbă, fără rahați de câine pe trotuare, fără coji de semințe la fiecare bancă-n parc și fără alte lucruri a căror loc este în coșul de gunoi și nu zburând aiurea la prima adiere de vânt. Nu, nu-s perfecți, doar ceva mai civilizați cu forța amenzii (și, da, și la ei sunt oameni care se plâng de abuzuri); dar atunci când nu ești obligat să te uiți în ce calci, cu alți ochi privești orașul.

Orașul îmbină frumos noul cu vechiul, chiar dacă uneori vechiul nu este de cu prea multe secolele-n urmă, centrul istoric fiind bombardat și distrus în mare măsură în cel de-al doilea război mondial și reconstruit ulterior, viticultura cu industria și natura cu urbanul. Un oraș extrem de verde, pe care l-am descoperit treptat fie la pas, rătăcind pe străduțele-nguste sau pe marile bulevarde ori în zgomotul roților de tren atunci când fugeam dintr-o parte în alta, dintr-un obiectiv, într-altul.

Eram cazați relativ aproape de aeroport și destul de departe de centru (târgul expozițional de la Messe fiind motivul principal în alegerea făcută) într-o zonă plină de vegetație, în continuă dezvoltare, înțesată de hoteluri, pensiuni, restaurante și cam tot ce-aveai nevoie, poziționată strategic la maximum 10 minute de orice mijloc de transport în comun.

Probabil, atunci când au auzit cei de la hotel că suntem români, s-au gândit că nu prea am văzut noi autostrăzi și că nici nu o să avem ocazia de noi kilometrii construiți în viitorul apropriat, așa că ne-au dat camere cu vedere la autobahn. Dar nu pot să spun decât că „termopanele” (geamurile termoizolante) la ei izolează al naibii de bine fonic.

După câteva minute de căscat ochii pe fereastră am realizat că atunci când e vorba de mașini, nemții-s patrioți … numai Mercedes, BMW, Audi, Porsche, Volkswagen, Ford … Bine, dacă nici ei atunci cine?

Deși carburantul e cam la același preț ca și la noi, plimbarea cu mașina nu este nici pe departe cea mai bună opțiune, dacă ai bani puțini sau nu vrei să-i toci aiurea. Singura parcare relativ „gratis” este cea de la hotel (și aia e, defapt, o facilitate ce intră-n prețul cazării), altfel în Stuttgart nu găsești parcare fără plată și te costă cam 1.5€/oră. Nici mașini oprite aiurea pentru vreo 5 minute, așa cât să-ți iei o șhaorma cum se face pe la noi, nu prea am văzut pe acolo. Și când am văzut un caz s-a lăsat și cu amendă, oprise unul pe-un trotuar aproape de-o stație de autobuz și de unde nu era nici țipenie de polițist prin jur, apar doi și-i lipesc amenda-n geam.

Dacă ești totuși extrem de comod și te gândești să iei un taxi, după prima cursă te asigur că te vei reprofila, când vei vedea că doar pornirea-i 3€ și-un pic și mai apoi ~1.40€/km.

Și uite așa am ajuns la transportul în comun … și după primul contact cu harta am realizat că noi în București suntem la ani lumină de a avea așa ceva. Au o infrastructură de transport în comun de îți e mai mare dragul să te plimbi, e foarte bine pusă la punct, totul e predictibil și eficient (chiar rapid aș putea spune având în vedere distanțele mari parcurse pe unele trasee), orarul se respectă destul de strict (mici întârzieri mai au și ei), schimbi ușor un mijloc de transport cu altul, schimburile sunt și ele coordonate când vine vorba de timp, au aer condiționat și nu este înghesuiala aia sufocantă care pe mine mă exasperează la noi. Dar stați liniștiți că au și ei nespălații lor. Rețeaua majoră e formată dintr-un S-bahn (o combinație metrou/tren) rapid, care leagă zonele marginale de centru, toate întâlnindu-se sub Gara Centrală și-un U-bahn (un fel de metrou ușor) care e pe distanțe mai scurte și te ajută să te deplasezi ușor în interiorul zonelor, iar la acestea se alătură o serie de autobuze, ceva asemănător funicularului, chiar și-o telecabină am văzut.

Și chiar dacă la ei trenurile-s roșii costă și-ale de te-ndoaie (aviz unora care propuneau transport în comun gratis) – o călătorie e 4€, iar o cartelă pe toată ziua, pentru o persoană, pe toate zonele, este 15€ și asta fiind cam cea mai avantajoasă variantă pe care o găseai la tonomatele de bilete din stații. A și dacă am uitat să vă spun, acolo nu există ghișee … Și ce-am mai butonat noi la aparat până ce ne-am destupat … Și cum orașul e împărțit în zone și noi n-am aflat care sunt acelea am luat mereu cartelă pentru toate, care apropo e valabilă pe orice mijloc de tansport. Dacă sunteți un grup mai mare aveți și varianta de cartelă colectivă de 20€ pentru 5 persoane. Și cum e la modă pentru unii să meargă cu patrupedul din dotare e bine să știți că și el plătește bilet. Idem și bicicleta. În schimb, copiii până la o anumită vârstă, cred 6 ani, sunt scutiți. Sunt ferm convinsă că există și abonamente, dar nu le-am găsit noi.

Deși e plin de bicicliști în oraș, inclusiv când plouă, cu bicicleta n-am mers și chiar dacă am văzut câteva locuri de unde aș fi putut închiria, nu m-am interesat nici în ce condiții și nici cât ar fi costat.

Iar pentru turiști, evident, există și un city-bus de tip Hop ON Hop OFF, pe care eu l-am luat din centru, din Schlossplatz, m-a costat 15€ și m-am plimbat, cu povești despre oraș în căști, vreo 2 ore, trecând în revistă obiective importante ale orașului. Dacă e pentru prima dată când te lovești de un astfel de bus și nici nu te-nțelegi cu șoferul pentru că nu știi germană, iar el nici o altă limbă străină, așa cum am pățit-o eu, să știi că poți coborî când vrei, poți vizita și te poți urca în următorul, pentru că biletul e valabil 24 de ore; dar eu am aflat asta mult mai târziu de la un britanic care-i căuta stația. Și tot de la el am aflat că puteai lua bilete pentru 48 sau 72 de ore.

Dacă ești ca mine și-ți place să pierzi timpul când la o terasă, când pe-o bancă-n parc admirând piesajul sau să te pierzi la pas pe străzi fără vreun obiectiv precis sau prin cotloanele vreunui palat imaginându-te prințesa din poveste, s-ar putea să-ți trebuiască o viață să vizitezi tot orașul. Altfel cu puțină organizare în 3zile îl dai gata. Dacă ești pasionată de shopping și vrei să vezi și orașul mai ia în calcul încă o zi. Nu de alta, dar au o ditamai pietonala (cea mai lungă din țară) cu toate magazinele posibile și imposibile – un mall-strase aș putea spune.

Cât despre peisaj, că tot îl pomeneam mai sus, numai de bine. Chiar dacă-n România avem zone cu peisaje mult mai frumoase din punct de vedere al spectacolului naturii și chiar dacă n-or avea ei munți, colinele cu suișurile și coborâșurile lor, cu casele-n coastă și cu-o arhitectură ce-mi amintește, pe undeva, de ceva din Peleș și Pelișor, aduc cumva senzația de acasă, a ceva din orașul meu de suflet de la poalele Bucegiului.

Acum nu știu să spun dacă peisajul e punctul lor forte sau faptul că știu să pună-n valoare ce au, știu să păstreze, să reconstruiască ce-au pierdut și merită arătat și nu-n ultimul rând știu să nu distrugă; centrul orașului fiind exemplul cel mai elocvent în acest sens. Se construiește mult în Stuttgart, iar în centru parcă mai mult ca în restul orașului și cu toate acestea pietonul nu e deranjat aproape deloc, clădiri noi apar fără a distruge țesutul din jur, iar clădirile vechi, unele reconstruite după război, altele doar restaurate sunt întreținute permanent, astfel încât să nu-și piardă identitea. Cu toate că cele mai multe atracții ale orașului sunt concentrate aici, nu vă așteptați să vedeți un centru istoric în adevăratul sens al cuvântului, după bombardamentele din cel de-al doilea război fiind reconstruite doar clădirile importante, centrul Stuttgartului este destul de modern.

În mod normal centrul îl vizitezi cam o într-o zi, dacă nu te pierzi prin magazine. Dar eu am trecut pe acolo zilnic, la diferite ore, descoperind mereu câte ceva nou și-am vizitat următoarele:

• Gara Centrală – Stuttgart Hauptbahnhof, am urcat inclusiv în turn, chiar dacă am așteptat un pic la coadă pentru asta, dar sunt român și-am experiență, iar imaginea cu centrul văzut de sus merită așteptarea; 
• Neues Schloss (palatul nou) cu parcul său superb de-l înconjoară, care acum adăpostește Ministerul Finanțelor și al Economiei; 
• Altes Schloss (castelul vechi) și curtea lui interioară; 
• Schillerplatz cu statuia lui Friedrich Schiller; 
• Stiftskirche - o catedrală gotică cu o instalație destul de interesantă din metal și sticlă agățată de tavan (fluturi de sticlă, le-am zis eu) și cu un concert de orgă extraordinar; 
• Konigsbau – o cladire veche ce acum este transformată-n magazin (dar nu știu să spun ce-a fost odată, ceva sală de bal spunea cineva, dar n-am verificat informația); 
• Domkirche St. Eberhard – o biserică catolică; 
• Kunstmuseum (muzeul de artă) sau cubul de sticlă și Staatsgalerie (Galeria de artă) și mai găsiți multe muzee, depinde ce vreți; 
• St. Maria Kirche, Leonhards-kirche, Johannes-kirche – da, și ei au o grămadă de biserici, dar la ultima merită să mergeți doar și pentru peisaj; 
• Markthalle – o piață alimenatară foarte interesantă, la care am ajuns total întâmplător, rătăcindu-mă la propriu pe niște străduțe și ajungând într-o înfundătură m-am luat și eu după câțiva oameni sperând s-ajung într-o zonă cunoscută și-am nimerit aici … și nu mi-a părut rău deloc; 
• Staatstheater Stuttgart – opera, pe care am admirat-o doar din exterior, biletele la spectacole fiind vândute cu foarte mult timp înainte; 
• Planetarium, la care nu am intrat, era zona-n costrucții și părea complicat de ajuns, dar ce-i drept nici nu sunt pasionată de astronomie (l-am adus în discuție în caz că vă interesează să știți că e și el pe undeva prin centru). 

Îmi propusesem o zi pentru muzeele Porsche și Mercedes, dar cele aproape 5 ore petrecute la Muzeul Mercedes nu au mai lăsat loc de nimic, sau doar de o plimbare la pas în jurul stadionului Mercedes Benz Arena. Am vrut noi să-l vedem și de pe gazon sau din tribune, dar n-am avut noroc de-un tur în ziua respectivă.

Orice ai face în Stuttgart, indiferent că ești pasionat sau nu de mașini, nu rata Muzeul Mercedes. Crede-mă, nu o să-ți pară rău! Într-o construcție, a cărui vortex interior, creat de cele două rampe ascendente ce conectează spațiile în jurul unui atrium central, transpune libertatea de mișcare a automobilului în beton și sticlă, printr-o capsula a timpului (liftul) te-ntorci cu 130 de ani în urmă, undeva prin 1886, atunci când Gottlieb Daimler inventa autovehiculul cu trei roți și revii la pas parcurcând istoria până-n zile noastre. Sunt 9 nivele, o suprafață de 16.500 mp, 160 de vehicule și peste 1500 de exponate, un restaurant, o cafenea, un magazin din care inevitabil n-am plecat cu mâna goală și pentru cei cu stomacul tare și dorințe de senzații tari și-un simulator de curse cu mașini.

Am terminat concediul la înălțime, sus pe cel mai înalt turn din Stuttgart -  Fernsehturm – turnul televiziunii – primul din lume construit din beton cu o înălțime maximă de 217m și cu o platformă de vizitare undeva la 152m.

Evident că aș mai fi avut multe de văzut și normal că n-am uitat că n-am mai apucat s-ajung și la Muzeul Porsche și cu nostalgia de final și cu bucuria-ntoarcerii acasă, uitându-mă-n zare, la Pădurea Neagră, mi-am zis că, doar și numai pentru ea, și tot ar trebuie să mai revin. Să văd și eu de unde izvorăște Dunărea.

Altfel dacă ești băutor de vin, ar fi păcat să ratezi degustarea de vinuri de la Wienfactum și zona viticolă din Bad Connstatt; iar dacă ești cu copiii și nu ai nimic, ideologic vorbind, împotriva unei grădini zoologice – Gradina zoologică și botanică Wilhelma este deschisă zilnic și te așteaptă-n vizită. Bad Connstatt-ul este cunoscut și pentru celebrele sale băi termale cu proprietați terapeutice – cu apă termală provenită de la 19 izvoare disctince. Despre acestea din urmă vă las pe voi să descoperiți, eu doar le-am văzut în trecere din city-bus și am auzit povești despre ele în căști.

Read More