Câteodată nici nu realizez când mă pierd în
limitările propriei mele judecăți sau când o etichetă pusă înainte de vreme
devine realitate. Uneori nici nu-mi dau seama de acel moment în
care limitele și prejudecățile induse în subconștient se transformă-n adevăruri
conștiente ce-mi dictează viața. Și nu vorbesc aici de frici, ci despre acele
idei pe care mi le fac, din nu știu ce considerente, despre
orice, sau pe care le preiau de la alții, fie ele bune sau rele și pe care uit să le mai actualizez din când în când cu realitatea.
De exemplu, până mai acum câteva zile, nici
nu am realizat cât de mult am subapreciat Munții Baiului. În mintea mea Munții
Baiului nu mai erau demult o provocare, erau doar acei munți joși, pe care-i
vedeam din înaltul Munților Bucegi și cu care, câteodată și astăzi, mă mai trezesc
dimineața în fața ochilor. După mine erau cuceriți de pe la vârsta de 8, 9
anișori când îi băteam la picior prin Valea Floreiului și Poiana Urșilor, prin
Valea lui Bogdan până sus la stână, prin Valea Rea, Piscul Câinelui sau
Cumpătu. Până și cu schiurile i-am coborât de când mă știu, Kalinderu, Sorica și
Clăbucetul nu mai au nici un secret ... doar prea mulți oameni iarna.
Dacă nu mi-au pus probleme atunci, de ce mi-ar pune acum? Mi-am zis eu, eliminându-i de pe o posibilă listă de plimbări prin locuri ce le-am mai văzut.
Dar, oare, câte lucruri nu bagatelizăm noi în
viață? Câteodată însăși viața. Dar cel mai des subestimăm timpul. Avem mereu
impresia că avem atât de mult timp pentru visele noastre, încât le amânăm la
nesfârșit. Umplem timpul cu atât de multe lucruri, care „trebuie” sau credem că
sunt necesare și care de cele mai multe ori nu sunt în acord cu noi și avem astfel scuza
perfectă să nu facem ceea ce vrem cu adevărat. Nu știu de voi, dar eu,
câteodată nici nu realizez că pierd din vedere esențialul. Îmi setez țeluri
înalte, sau cel puțin așa vreau să cred, mă lovesc de limite, unele pe care mi
le pun chiar eu, îmi dezvolt ambiții și-n goana spre atingerea obiectivului uit
să mă mai bucur de drum. Cel mai rău e că uneori nici nu bag de seamă când mă îndepărtez sau mă rătăcesc de el.
Câteodată poate e mai bine să te detașezi puțin, să te oprești ceva mai jos și să privești la vârf ... E oare vârful de-l vrei tu? E oare drumul cel bun? Tragi aer în piept și apoi mergi mai departe pe drumul tău ...
Asta-mi venea-n minte când am oprit pentru
puțin timpul în loc în fața măreției Munților Bucegi. Uneori Bucegii pot fi
mult mai spectaculoși din Munții Baiului decât de pe crestele proprii. E o
plăcere să-i admiri ... Acolo sus am fost
și eu ... Sau ce-mi doresc și eu s-ajung acolo ... Ambele variante au
visele lor.
Traseul parcurs:
Gara Azuga – Culmea Sorica – Vârf Zamora –
Culmea Zamora – Bușteni Gara
Traseul ales este unul ușor, cu o diferență
de nivel de cca. 900 și ceva de metri pe o distanță liniară suficientă cât să
nu vorbim de un urcuș pieptiș. Sunt porțiuni destul de lungi de traseu unde te
poți odihni mergând și admirând în voie priveliștea. Doar să ai vreme frumoasă,
că altfel Munții Baiului au grijă să nu te lase să te plictisești. Sunt munți care
merită parcurși doar pentru peisajul de se pierde-n zare.
Dimineața când ne-am întâlnit în gară la
Azuga eram pregătită să fac primul meu om de zăpada din iarna aceasta timpurie
de octombrie, care se zărea la înălțime ... Era destul de răcoare, o ceață densă și prognoza meteo anunța lapoviță și ninsoare ... Așa că aveam un rucsac
plin de haine, eram pregătită pentru vreo -15 grade, viscol, ninsoare, ce
mai, ați zice că eram pregătită pentru orice ... Doar că nu m-am gândit o
secundă la soare și 18 grade și că ce bun ar fi fost și un tricou și puțin loc
în rucsac să îndes cele n rânduri de bluze de le-aveam pe mine.
Dar am avut vreme frumoasă ... Și ne-am
bucurat de ea, din plin ... Pentru cârcotași, da, se putea și mai bine ... Dar,
marea alpină a fost atât de spectaculoasă, încât nu regret un minut că nu am văzut
toată valea în adevărata ei splendoare. Și oricum de-abia am motiv să mai fac
traseul încă o dată într-o zi fără ceață.
Drumul prin pădure a fost parcă desprins din
filme lui Hitchcock, doar păsările ne mai lipseau, că ceață aveam destulă, de nu
se vedeam om cu om la o sută de metri depărtare. Umezeala era și ea peste măsură ... dar nimic nu ne-a împiedicat să mergem mai departe.
Cum am ieșit din pădure, a ieșit și soarele,
ceața a fugit și ea, dar nu total, destul cât să ne ofere un spectacol montan nu
foarte des întâlnit, o mare de nori undeva sub noi și după ei măreții Munți
Bucegi. Și ne-au însoțit așa pe tot drumul către vârf și mai încolo către casă.
La Sorica, sus la gondolă, am făcut și primul
popas mai serios, care s-a lăsat și cu la mulți ani, Edy! Mulțumim de tratație
... Și tot respectul pentru faptul că le-ai cărat atât pentru noi.
Până sus pe Zamora am mers agale, singurele
pauze făcute au fost pentru fotografii sau pentru admirat peisajul de-o parte și de
alta a cărării. Am găsit și ceva zăpadă cât să face și vreo doi, trei bulgări ...
Care ai aruncat cu bulgări de m-ai-nimerit în telefon? Nu puteai să dai, mă, nene, mă, și tu la cap? Telefonul n-a pățit nimic, dar am avut o secundă-n care mi-a stat poza în gât ...
Sus pe Zamora, vreme de pierdut, soare și
frumos. Am râs, am glumit, ne-am bronzat puțin, ne-am tras sufletul, nu de
alta, dar până și câinele de ne însoțea își cam pierduse din elanul de la
început, am mâncat câte ceva și Andrei ne-a făcut un tur de orizont: Bucșoiu,
Omu, Coștila, Caraiman și Crucea eroilor, Babele, Piatra Arsa, Cota 2000 ...
În sfârșit apă ... E potabilă, are cană-n vârf de băț ...
Și-am ajuns în Bușteni ...
De-abia aștept să vizitez și Muzeul
Cantacuzino ...
