Cu rucsacu'n spate prin Munții Piatra Mare

O rază de soare sperie somnul dulce al dimineții și alungă ultima amintire a visului ce abia începuse. E cald și bine. Mă-ntind ușor. Așternuturile moi încă împrăștie miresme de proaspăt spălat. E weekend și ceasul deșteptător a amuțit. Mă-ntind și mă-ntorc pe partea cealaltă să mai lenevesc puțin. Nici nu contează cât, am muncit o săptămână pentru asta, merit din plin să nu fac nimic. Mă alint un pic, mă gudur în pernă ca un cățeluș lățos, casc și gem ușor a bine. Mi-e lene. Cu puțin noroc pot să cerșesc și-un mic dejun la pat. Orașul freamătă la ora 10.00, dar cumva în colțul meu e încă liniște. Nu trebuie să fac nimic azi! Deschid o carte, un film, poate un televizor, o plimbare scurtă cu mașina până-n parc sau poate un centru vechi cu câțiva prieteni ... Relaxare de weekend. Nimic special.

Iubesc zona de confort! Nimeni nu vrea nimic de la mine, eu nu vreau nimic de la mine, nu e grabă, nu e frică, totu-i cunoscut. Perfect. Atât de perfect. Iluzia perfecțiunii mă-mbrățișează strâns și nu vrea să-mi mai dea drumul. E bine. Chiar mult prea bine. Parcă nici nu mi-aș putea dori și altceva. Ce curaj pe ea, uite a ajuns în Africa și-a scris o carte despre asta! Lasă, e mai bine-n pat, citesc ce-a făcut și-mi imginez c-am făcut eu! Iubesc zona de confort! O iubesc atât de mult încât de la dragoste la ură, n-am mai rămas decât cu ura. Totul e atât de perfect încât ...

Îmi vine să mă sui pe pereți!

Și fix asta fac! Îmi iau bocancii în picioare și rucsacu’n spate și caut un munte, poate unul c-un perete vertical. E doar un impuls ... O dorință ascunsă a unui om mic ... Mi-e încă mult prea frică de înălțime să revin în coardă. Rucsacul atârnă greu. Câteodată am impresia că duc în spate și fricile altora, nu doar pe ale mele. Dar, stai! Există oare ceva de care să nu-mi fie frică? Nu! Și când mă uit de jos în sus cuprind lumea cu brațele deschise, dar de acolo de sus golul de sub mine mă prinde în propriul lui vârtej. Și totuși urc, deși nu știu ce caut. Am făcut un pas în față, n-am căutat un munte c-un perete vertical, dar m-a găsit unul cu scări. Și-am fost la Șapte Scări și apoi până sus la cabana Piatra Mare să privim Brașovul de undeva de la înălțime cu aroganța omului ce tocmai a mai scris un capitol din cartea vieții sale.

Duminică dimineață ... Prea devreme pentru zona de confort ... Ora 5.00

Trezește-te! Trezește-te! Pierzi trenul! Hai nu te mai întinde! Dă-te jos din pat! Ai patru ore de dormit pe tren! Asta ar fi spus ceasul deșteptător dacă ar fi avut grai, că de ar fi avut pumni m-ar fi lovit demult.

Cu trenul? De ce cu trenul? Dacă am fi mers cu mașina acum aș mai fi dormit vreo două ore. De ce am acceptat eu să merg cu trenul? Bodogăneam eu în somn, la mine-n pat unde era cald și bine în așternuturile moi.

Ce întins ușor? Ce lenevit în pat și trezit în tihnă? Am sărit ca arsă. Normal că n-auzisem ceasul și acum eram în mare întârziere. Era 5 juma’, eu în pijama și la 6.00 trebuia să mă văd cu gașca-n gară. Noroc cu Toma, că-i mai matinal, că noi restul ne-am văzut la 6.00, dar în metrou în drum spre gară. Important e c-am prins trenul ... Deși cu jumătate de gură și alții au recunoscut că mașina ar fi fost o variantă un pic mai bună. Hai, că era să uit, evident că n-am dormit în tren și din viteza cu care am plecat de acasă îmi uitasem și parazăpezile, iar cu o zi în urmă dăduse o ninsoare ca-n poveștile cu decembrie.

Acolo sus mergem noi? Aoleu!

La Timișul de Jos, gara e pe șine. Deși cred că exageraz un pic spunându-i gară. Coborâm repede, nu de alta dar dintr-o experiență mult mai veche am învățat că-n haltă trenul nu șade prea mult ... Sau doar încetinește un pic și tu te-arunci din mers. Acum nu a fost cazul. Din șuieratul de pornire, conductorul strigă la noi: Aveți grijă să nu vină alt tren din direcția aialaltă! Ne-am uitat puțin speriați și apoi ne-am văzut de drum pe marginea șoselei până-n primul sat. Pe vremuri ca punct de reper la începerea traseului era cabana Dâmbu Morii, acum e în paragină și așteaptă să cadă. Și ce tabară am făcut acolo prin liceu! Dar la noi asta se numește evoluție.

După un prim popas de alimentare cu ceva dulciuri și apă, am luat cărarea la picior, noi și mulți ca noi ... Poteca era la fel de plină ca Magheru-n timpul săptămânii. Și eu îmi făceam probleme că mi-am uitat parazăpezile, prea mulți trecuseră mult prea devreme la echipamentul de primăvară spre vară timpurie ... Dar aveau ei adidași de firmă cu talpă lucie?... Aveau, cum să nu aibă?

Traseul parcurs:

Timisul de Sus – Cabana Piatra Mare (1630m) prin Canionul Șapte Scări (4h)

și întors pe

Drumul Familiar (2h)

Ionut Constantin (Scriere cu lumina)

Traseul ales nu este unul greu. Bine, asta dacă nu-ți e frică de înălțime. Dificultate medie aș putea spune. Până la canion drumul este lin, urcare ușoară, pe care în mare parte nici nu o simți. Numai bun pentru o plimbare de weekend în natură. Canionul îți ia ochii chiar de la intrare. E spectaculos și bine amenajat, scările și platformele metalice noi fiind mai mult decât sigure, iar cascadele te-mbie în dansul și cântecul lor să umpli cardul aparatului. Sunt 7 scări între 2.5 m și 15m și multă lume spune că nu ar fi chiar așa de speriat. Dar nu și eu. Știu, sunt subiectivă, frica nu poate să tacă. Și de la canion în sus, urci, doar urci! Și cum a fost zăpadă, urcam și mai și alunecam. Fericiți cei cu colțari (fie ei de căpătat).

Și-o șezătoare-n liniște la o altfel de masă a tăcerii

Urcând spre infinit

De la primul pas, pe prima treapta, pitic pe creier a intrat în alertă ... Te rog, nu te urca acolo! Nu te uita în jos! Nu te uita în jos! Te rog, dă-mă jos! ... Adevărul e că prin defileu am avut ceva emoții. Eu condiție fizică am, doar că ea funcționează dacă și psihicul e pe aceeași lungime de undă. Dacă pitic pe creier se pune de-a curmezișul pot să se alinieze și planetele și eu nimic - picioarele uită să meargă, ochii uită să vadă, plămânii refuză să mai primească aer ... fatal error. Îmi tremurau picioarele pe treptele alea, de zici că erau din gelatină, nu alta. Știu că pare ciudat, pentru că merg des pe munte, dar mi-e o frică de-nălțime soră cu moartea. Pitic pe creier, are puțin altă unitate de măsură, când vine vorba de înălțime, un metru e egal cu 10. După ce urcă prima scară mergând pe platformele metalice din gratare, prin care se vedea ”hăul” în toată splendoarea lui, tentat să se uite în jos, că de aia venise să admire priveliștea, pitic era transpirat tot, agitat și timorat, țipa ca din gură de șarpe și mă trăgea de nervi cu o putere, pe care nici el nu credea c-o are. Îmi tremurau mâinile pe aparat, de nici nu știu cum am reușit să scot câteva poze pentru un album. La scara aia cea mai înaltă, pitic a leșinat la bază, s-a uitat în sus, a dat ochii peste cap și brusc s-a făcut liniște. Doar cascada din stânga mea ce-mi mai urla în urechi. Pe la jumătatea scării, era să-i calc pe urme, din greșeală m-am uitat în jos, apoi în sus, am văzut infinitul și apoi infinitul s-a încețoșat, picioarele s-au înmuiat și cu cei câțiva neuroni funcționali am prins scara cu mâinile-n cruciș și-am fixat ochii pe bolovanul din față. Nu știu cât am stat așa, dar când mi-am revenit și pitic își revenise și-n uralele galeriei din spatele meu, care mă ținea să nu cad totuși dacă mi se rupe filmul, am ajuns într-un final și sus. Hai că poți! Mai ai puțin! Hai că poți! Prietenii mei mă-ncurajau din spate. Hai odată! Ce ți-or fi trebuit ție 7 Scări? Hai urcă și-astea 4 trepte! Pitic pe creier mai morocănos ca-n alte dăți.

IEIII!!! Săream și țipam. Nici nu mai conta că eram totuși undeva la vreo doi metri față de pământ cocoțață pe-o platformă. Ura!!! Ura!!! Ce tare sunt! Corpul încă tremura ușor, iar restul defileului l-am trecut fără prea mari probleme. Chiar la un moment dat am mai făcut un pas în față, m-am oprit pe-o scară (nu era ea chiar mult prea înaltă) și-am făcut o poză.

Dacă vrei, poți! Un an întreg, mai de voie, de nevoie, mi-au trecut prin mână zeci de cărți de dezvoltare personală. Și-acum îmi răsună-n minte sintagma aia cu dacă vrei, poți. Doar că acum chiar cred asta. Și culmea nu pentru c-am urcat eu în 7 Scări cu frică de înălțime. După ce-am ieșit din defileu, în sus spre cabană, am găsit eroul zilei. Și nu, nu-s eu acela. Nu-i știu numele, nici măcar nu știu dacă ar vrea să vorbesc despre el. Era un el, plinuț și înalt și cu o condiție fizică mai mult decât precară, dar cu o voință enormă. La puțin timp după ce-am ieșit din canion, ne-a răzbit foamea, iar zăpada din jur ne-a poftit la un picnic în picioare. În afară de noi mai era un grup ce-și propuse aceeași țintă, la canion îl lăsasem în spate, dar acum treceau voios pe lângă noi. Dar unul din ei era vizibil terminat fizic cu nici două ore înainte de final, și urcușul de abia acum începea. Măi, fraților, a urcat. La doi pași făcea o pauză. Alții, trei la număr, îl încurajau să meargă mai departe. Îi cărau rucsacul și stăteau cu el. Cristi a renunțat pe parcurs la colțari pentru Mirela și acum renunța și la bețe să-l ajute. Ar fi putut să stea acasă cu ochii-n TV, dar nu a vrut. A vrut să facă mișcare. Avea și ceva probleme de sănatate, dar nu a dezvoltat prea tare subiectul. L-am încurajat și noi cum am putut. I-am oferit ciocolată, dar a refuzat. L-am felicitat pentru voință și l-am lăsat în urmă. Aveam să ne revedem cu toții la cabană, la un ceai și-o porție de ciorbă. La el pitic pe creier părea că funcționează puțin altfel față de-al meu, pe el îl ajuta, al meu îmi punea bețe-n roate. Culmea e că de cele mai multe ori eu știu că pot, doar că pitic nu vrea să creadă. Și tocmai pentru că undeva ascuns bine există acest știu că pot, nu risc prea tare, risc controlat ... Poate-i timpul să dezvolt și pitici noi, care să-i mai educe pe cei vechi.

Nu știu cum reușim noi, dar când e vorba de tren, numai la mustață-l prindem. Bine, odată s-a-ntâmplat să-l și pierdem. Dar acum am ajuns în gară odată cu trenul eternității. Coborârea a fost la pas grăbit. Aparatele foto le băgaserăm în rucsac de la cabană să nu ne perturbe pe drum. Vreme bună am avut, aventură am avut, voie bună și ea destulă, dar data viitoare mergem cu mașina, da?

Și-acum că am urcat la 7 Scări, mi-am propus să fac și Valea lui Stan. Am prins curaj, de mă ... pe mine de frică, vorba aceea. Dar despre asta voi vorbi când mă voi întoarce. 

Mai multe fotografii găsiți aici și aici.