Acum câteva săptămâni Bucureștiul dădea
în floare ... În floare de tei. Îmbătător. Trăgeam aer în piept și mă bucuram.
Mirosul acela plăcut, care-mi dădea speranță ... Bucureștiul încă mai are ceva
verdeață. Vreo două zile, dimineața am mers pe jos la birou, 45 de minute cu
nasul în floarea de tei, 10 minute de pauză cu privire la lac. Chiar dacă
Bucureștiul se grăbea pe lângă mine, eu nu mă mai grăbeam. Cafeaua de dimineață
o beam pe-o bordură afară sub teiul de la muncă. Apoi puteam să intru în stare
... În starea de agitație de zi cu zi și să uit de florile de tei. Într-o seară
târzie mirosul mă ademenea din nou. Pe la Cișmigiu, troleibuzul trecea pe lângă
mine iar eu mă opream din sprint, boscorodind printre dinți. Îl pierdusem și
era ultimul pe seara aceea. (Despre autobuzele de noapte, nu am știut niciodată
unde merg.) Mirosul m-a atras în parc, pe-o bancă. Și iar nu mă mai grăbeam.
M-am pierdut în liniște pentru câteva ore.
