Street Delivery și eu voluntar dulgher

Acum câteva săptămâni Bucureștiul dădea în floare ... În floare de tei. Îmbătător. Trăgeam aer în piept și mă bucuram. Mirosul acela plăcut, care-mi dădea speranță ... Bucureștiul încă mai are ceva verdeață. Vreo două zile, dimineața am mers pe jos la birou, 45 de minute cu nasul în floarea de tei, 10 minute de pauză cu privire la lac. Chiar dacă Bucureștiul se grăbea pe lângă mine, eu nu mă mai grăbeam. Cafeaua de dimineață o beam pe-o bordură afară sub teiul de la muncă. Apoi puteam să intru în stare ... În starea de agitație de zi cu zi și să uit de florile de tei. Într-o seară târzie mirosul mă ademenea din nou. Pe la Cișmigiu, troleibuzul trecea pe lângă mine iar eu mă opream din sprint, boscorodind printre dinți. Îl pierdusem și era ultimul pe seara aceea. (Despre autobuzele de noapte, nu am știut niciodată unde merg.) Mirosul m-a atras în parc, pe-o bancă. Și iar nu mă mai grăbeam. M-am pierdut în liniște pentru câteva ore.

La pas prin București ... Câteodată mă opresc undeva într-un mijloc de stradă, pe-o trecere de pietoni și doar privesc. Alergăm, cu capetele plecate, cu prea puțin zâmbet pe buze și prea puțină sclipire în ochi. Mergem în gândurile noastre printr-un oraș, care, dacă-i dăm puțină atenție, are totuși un farmec aparte, totul este să nu ne-necăm cu gaze de eșapament și să n-asurzim de la zgomotul de fond, de care tot noi suntem responsabili. Pestriț și animat, chiar dacă mai mereu din prea animat devine prea aglomerat, Bucureștiul știe să spună povești - și chiar unele cu mulți ani vechime ascunși în detalii, stiluri și ornamente.

Cu un efort de imaginație putem descoperi „părți de oraș” sau „părți de arhitectură” formate din „cuvinte arhitecturale” care se asamblează conform unor reguli de „gramatică” pentru a spune o „povestire”. La fel ca o povestire, orașul are „personaje”„principale” și „secundare”, are o „intrigă” sau un „subiect” care îl deosebește de alte orașe, conține „peisaje” și „dialoguri”.

Fragment din: București Arhitectură un ghid adnotat

Foto:Street Delivery (Facebook)

Într-o vineri după-amiază alergam din nou. Mă grăbeam la Street Delivery. Dintre toate evenimentele din București, acesta e cel mai aproape de mine. Păi de, vorbim de artă și arhitectură. Dar, adevărul e că, cel mai mult a contribuit faptul că mai în fiecare an am avut câte-un amic cu câte-o instalație, construcție, desen pe astfalt, ceva acolo pentru publicul larg. Și acum a fost la fel ... Doar că acum s-a lăsat cu ceva mai multă muncă fizică, care implică lemn, bormașină, fierăstrău, circular, șuruburi, cuie și alte d-astea ... O prietenă dăduse startul c-un strigăt de ajutor și fiecare cu ce-a avut pe acasă a venit la dulgherie.

Am plecat de la birou rapid spre casă, că de, trebuia să mă pregătesc și eu de ieșit în oraș. Mă duceam la Street Delivery și nu puteam merge așa oricum. Am tras repede pe mine, o salopetă neagră, o pereche de bocanci, niște mânuși de bicicletă și cu-o bormașină-n mână și-o pungă de holțșuruburi în buzunar întoarceam capetele bărbaților prin metrou mai ceva ca atunci când eram îmbrăcată-n fustă scurtă. Sunt arhitect, proiectez, urmăresc execuția construcțiilor, pe care le proiectez, deci teoretic știu cum se construiește aproape orice, dar practic bormașina nu știu dacă am folosit-o de cinci ori toată viața. Dar nu-i nimic, m-am calificat într-o noapte.

De la Universitate la Romană, toată lumea vorbea de Street Delivery. Prin oraș la fiecare închidere de stradă înjurăturile abundă în coloane interminabile. Acum înjurăturile se-nghesuiau pe locurile de parcare de pe străduțele adiacente. La intrare pe Arthur Verona mă opresc din alergat. Bolta verde de la intrare mă îmbie la un selfie ... Mă răzgândesc rapid, căci outfit-ul meu nu era chiar potrivit pentru așa ceva și oricum era prea mare coada pentru minima mea răbdare. M-am pierdut în peisaj. Și ce mare pare strada când e toată a ta! M-am pierdut printre standuri cu diverse, printre desene, graffiti și fotografii, printre oameni și prin muzică. Brusc nu m-am mai grăbit. Nu mai conta că eram așteptată și nici că suna telefonul în disperare de cauză. Acum doar mă plimbam printre „grădini posibile” și nu numai.

Foto:Street Delivery (Facebook)

Foto:Street Delivery (Facebook)

Mi-am luat un fresh de portocale și m-am așezat pe o bordură, lângă un domn ce cânta la vioară. Stăteam și-ascultam, undeva la adăpostul umbrarelor forestiere din iută ale celor de la Waha Lounge, cu ochii pironiți pe ceva fotografii alb-negru. În furnicarul acela continuu eu rămâneam minute-n șir cu ochii pironiți pe câte ceva. Ce mi-ar fi plăcut să fi avut aparatul de fotografiat!

Soneria telefonului mă trezește la realitate fix în fața intrării în Grădina Universitarilor.

Hai măi, unde ești? Hai odată cu holțșuruburile alea!

Trecuse mai bine de-o oră de când bântuiam aievea, în ritmul muzicii, fără vreo grijă anume. Mai că și uitasem de ce venisem acolo. Și ce curiozitate acerbă mă mânca-n talpă să bat la pas vechea grădină a casei Liebrecht-Filipescu, căutând ceva din istoria locului și stilul secolului XIX! Mă-ntorc pe călcâie, traversez strada pe-o trecere de pietoni „verde” și rămân cu dorința.

Foto:https://bucurestiulmeudrag.ro

Cum intru în Grădina Icoanei, prietenii mei lucrau de zor pe ritmurile celor de la Jurjak. „Grădina Ascunsă” a celor de la Oheya Studio era în plin proces de construcție – cadrul și panourile exterioare erau sus după vreo 36 de ore muncă și mai aveam doar o noapte la dispoziție pentru restul. După ce ne-am intrat în mână cu vreo două rânduri de contravântuiri, am trecut la montat podelele, apoi scara și spre dimineață balustradele. Bine, spre dimineață, care mai era în stare, că pe la 3 dimineața, plină de rumeguș, mă-ntorceam acasă. Dar nu mai rămăsese mult – o rampă de scară și balustradele.

Din timpul construcției

Rămăsesem cu dorința ... Așa că-n jur de ora zece, într-o pauză, am dispărut iar. Terminasem de montat contravântuirile, ne pregăteam să montam scândurile podelei, dar cum doi dintre noi nu se puneau de acord pe-o stereotomie și cum ei erau de-ajuns în discuție, am fugit repede, repede, peste drum ... Să văd și eu grădina ... Dar era prea-ntuneric să mă bucur de ea.

Foto: Street Delivery (Facebook)

Sincer vorbind nu am crezut că voi construi vreodată o scară. Și când zic construit mă refer la mine montând trepte, că așa cu mouse-ul în ACAD și privind la muncitori pe șantier, totul pare extrem de ușor. Muncă serioasă de echipă, de altfel nu cred că mai era vreunul dintre noi care să nu fi montat sau tăiat ceva pentru scara aia. Verificarea calității s-a realizat la fața locului, după fiecare treaptă montată, cineva mai solid sărea pe ea până se plictisea ... Sau până țipa careva de la etaj că se mișcă prea tare jucăria.

Grădina Ascunsă este un spațiu atemporal într-un oraș ce tinde spre sufocare, un loc în care ritmul străzii este încetinit prin șicane și locuri ascunse ce se lasă descoperite treptat, care te fac să te oprești și să te desprinzi de haosul înconjurător pentru o clipă. Un fel de „La Țigănci” a lui Eliade, arhitectural. Urcând scara pavilionului descoperi o grădină inaccesibilă pană acum, gradina creată de coronamentul copacilor. Înconjurat de verdele copacilor te poți bucura și de un punct de perspectivă nou asupra Grădinii Icoanei dar și a străzii Pictor Arthur Verona. În acest spațiu avem posibilitatea să reflectăm asupra propriilor valori și să descoperim noi persoane cu care putem interacționa și crea noi legături.

Fragment de pe site-ul Street Delivery

Și uite așa am descoperit o nouă pasiune – dulgheria de weekend și între noi fie vorba nici n-a mai contat febra musculară de a doua zi.

Duminică pe la prânz, priveam parcul Grădina Icoanei de sus, dintre copaci. Încă mai era un iz de flori de tei. Relaxare de weekend și socializare. Sprijindu-mă de-o balustradă admiram copiii, care alergau fericiți. Și toți voiau sus. Și apoi și mai sus, se prindeau de mâna curentă și apoi săreau cu picioarele pe prima riglă a balustrăzii. Ne cam stătea inima-n loc. Noroc că se opreau acolo.

Și pentru că rămăsesem cu dorință, am mers iar în Grădina Universitarilor - o bancă pe nisip și-un ecran de proiecții, într-o mare de verdeață, o grădină de zarzavaturi și-o pădure-ntreagă – „posibilitatea unei grădini urbane” (proiect propus de Calup)

Foto: Street Delivery (Facebook)

Grădina Universitarilor este unul dintre cele mai bine păstrate secrete ale Bucureștiului: aproximativ 4000 mp de junglă urbană aferente unui monument istoric clasa A ridicat în 1860 — Casa Liebrecht-Filipescu, cunoscută azi drept Casa Universitarilor. Acest spațiu verde fantastic, o bucată de pădure aproape virgină în centrul Capitalei, se află chiar peste drum de Grădina Icoanei, de care o desparte doar o stradă: Arthur Verona. O oază de natură într-un oraș sufocat de trafic și poluare.

Fragment de pe site-ul Street Delivery

Foto: Alberto Groșescu