Cu rucsacu'n spate la Cabana Cozia (Partea a IIa)

Partea a -II-a

La cabană focul ardean-n sobe de ceva vreme, din grija cabanierului și a Verei, care i-a cerut expres să fie cald când ajungem noi. Și era cald și bine. Chiar dacă ne-am modernizat de-a lungul anilor, am copilărit într-o casă cu sobe, cum v-am mai povestit eu în diverse ocazii, așa că experiența cu făcutul focului și cu tăiatul lemnelor nu o voi uita vreodată. E mai mult decât o tehnică utilă de supraviețuire. Ba chiar buniciul m-a-nvățat să fac focul cu amnar, cremene și iască, dar stați voi liniștiți, că acum tot fumătorii erau de bază, că eu fix chibrit am uitat să-mi iau. Dar cum era focu-aprins în sobă nu am făcut decât să am grijă să nu se stingă.

Eu și Adriana semănăm mult, am mai împărțit camera de câteva ori și ne știm gusturile, așa că odată ajunsă la cabană am fugit repede s-aleg unde dormim ... O cameră de două persoane, spațioasă și călduroasă ... Și zic eu că mi-a ieșit. Doar la prizele alea am avut ceva de comentat, nu știu cine le-a gândit, dar mai avea puțin și le punea pe tavan – 1.50 m față de podea. Făceam niște giumbușlucuri cu bateria externă și cu telefonul să stea la-ncărcat de numa’, numa’.  

Foto: Ștefan Al

Seara la cabană a fost scurtă. Oboseala și-a spus cuvântul așa că după ce ne-am reunit, am povestit puțin din pățaniile fiecăruia de pe traseu și-ncolonați cu câte-un braț de lemne ne-am îndreptat spre camerele noastre. La gura sobei din sala de mese, aveam să aflu că Mirela a făcut un flick flack pe-o bârnă plină de gheață cu aterizare-n râu și cu un pic de scuba diving și că de pe la jumătatea traseului a urcat udă toată. Nu știu acum dacă a strigat și Fericire, dar Raluca, Mirela te-a luat ... dacă în Valea lui Stan, tu aveai apă de la genunchi în jos, acum Mirela doar în cizme mai era uscată. Și exact ca atunci, eu nu știu exact cum aș fi reacționat ... dar în nici un caz așa bine ca ele. Dar cel mai tare m-a frapat faptul că Mirela mi-a spus ceva de genul că a vrut să se suie și ea acolo unde m-aș fi suit eu ... Eu! ... Când toată lumea știe că eu nu mă prea sui nicăieri, eu doar fac poze oamenilor care se cocoață pe diverse. Am rămas atât de marcată că a doua zi când am coborât și-am găsit bârna Mirelei, i-am întrebat pe toți dacă m-ar vedea cocoțată pe ea și toți în cor au spus că NU!!!

Bârna Mirelei

Băieții stăteau în camera de 7. Șerban, vulpoi bătrân, le-a spus la masă, fiecăruia în parte, ca de fiecare dată când merg în cameră să ia și-un braț de lemne cu ei ... Și să-i vezi încolonați cu lemne de zici că voiau să dea foc la cabană nu alta. Aveau lemne pentru toată lumea. Așa că la al doilea drum după lemne nu m-am mai dus până-n șopron, ci direct la băieți, că era mult mai aproape ... Nu mai trebuia să ies în frig, nici să am grijă să n-alunec ... Și dacă mă milogeam un pic, poate nici n-ar mai fi fost nevoie să le car eu ... Dar eu sunt femeie independentă.

Cu distracția de seară la cabană mai puțin, majoritatea fetelor ne-am băgat la somn odată cu găinile. Surpinzător de data aceasta, eu am dat tonul orei de culcare. Dar de dormit, n-am dormit prea bine ... Ba-mi era frică să nu se stingă focu-n sobă și să se facă frig peste noapte ... Ba la un moment dat, undeva în noapte, când era somnu’ ăla bun, cineva a scăpat lemnele pe scări sau a căzut cu totul (habar nu am) și am sărit din pat și eu și somnul. Și nu numai eu. Au mai sărit câțiva s-ajute ... câțiva să-njure ...

Nu mai trântiți ușile!

Iar urletului ăsta cu ușile i-am auzit și ecoul. Cineva s-a gândit să strige fix în dreptul ușii de la cameră ... Mai târziu, Verei i s-a stins focu-n sobă și din căldura sacului de dormit auzeam numai tropăieli și strigăte:

Cine ne dă și nouă niște jar? Bă, ai grijă să nu luăm foc!

Și aici cu ai grijă că luăm foc piticii au intrat în acțiune: 

Hai, dă-te jos și vezi ce se întâmplă! Nu mai dormim, dacă nu verifici că suntem în siguranță. Tu n-auzi că nu mai dormim noaptea asta? Trezește-te! Luăm foc! Chiar nu-ți pasă? 

Am mai adormit, m-am mai trezit, mai lătra un câine, mai visam un urs ... Eu dorm iepurește, orice zgomot mă trezește, intru în stare de veghe, nu mă mișc din pat, nu deschid ochii dar știu tot ce se-ntâmplă-n jurul meu și dacă nu înțeleg ce e în jur îmi imaginez ce vreau eu ... Așa că m-am trezit mai obosită decât m-am culcat. Și dimineața când era somnul dulce, lumina a bătut în geam și cât era el geamul ăla de mic m-am trezit la ora 7.00. Bine, nu m-am dat jos din pat până pe la opt și un pic, dar chiar speram să dorm până târziu.

Mâncarea la cabană a fost bună și seara și dimineața. Nu prea aveai din ce s-alegi că era un singur fel: ciorbă, friptură cu cartofi prăjiți seara și omletă cu cașcaval și gem dimineața, dar ce a fost, a fost bun.

Pe la 11.00 strângeam rândurile pentru coborâre. După trânta de la Posada, n-am mai stat pe gânduri - și ce dacă nu mai folosisem colțari de când eram la cercetași? I-am tras peste bocanci, deși eram conștientă că-n zonele cu zăpadă mare și-afânată nu mă vor ajuta prea mult. Psihologic în schimb au avut un impact pozitiv. Drumul de coborâre l-am făcut pe traseul cu lanțuri, fix pe acolo pe unde nu voiam inițial. Traseul e sub formă de buclă, dacă am ales la urcare drumul mai scurt, acum voiam să-l facem pe cel lung. Și nu ăsta a fost chiar motivul principal pentru care l-am ales pe cel cu lanțuri - necunoscutul provoacă frisoane, dar cunoscutul poate provoca frisoane și mai mari. Traseul pe care urcasem cu o zi înainte avea niște porțiuni de vale care ne speriau îngrozitor.

Asta până să ajungem la zona de lanțuri. Poze cu lanțurile n-am făcut. Aveam mâinile ocupate. Și înainte de lanțuri și pe lanțuri și după, majoritatea dintre noi am coborât pe fund. De sâmbătă de pe la jumătatea traseului a nins în continuu, dar urmele pe unde urcaseră ei cu o zi înainte rămăseseră bine marcate. În afara zonei de lanțuri traseul a fost ușor, dar acolo fiecare a muncit un pic să rămână-ntreg. Livia și-a pierdut bățul, pe care i l-a recuperat Marius iar Adriana telefonul, pe care i l-a recuperat SuperTedy. Degeaba am încercat eu să bat niște trepte că de sus veneau ca tăvălugul, fiecare aluneca pe ce putea. Din spatele meu se auzeau chiote de bucurie, pârtie și fericire. Copiii interiori se bucurau de zăpadă. Chiar și piticii mei, care erau într-o stare surprinzător de bună, nu vedeau atât de multă inconștiență-n jur. Starea mea de oboseală nu mai era atât de pregnantă și ideea unei băi termale îmi dădea puteri.

Asta până să-mi cedeze genunchii. Coborârea e lungă și ca bonus după Mânăstirea Stânișoara traseul are câteva porțiuni zdravene de urcare. Pe acolo mi-am pierdut puterile - puțin mai încolo de bârna Mirelei. Bârnă pe care a încercat-o și Cosmin ... Noi restul am trecut prin apă. Unii dintre noi, mai puțin inspirați ... adică eu, nu unii ... am trecut prin apă cu colțarii în picioare și-n nici cinci secunde eram cu vreo 10 cm mai înaltă ... Aveam o talpă de gheață - zăpada strânsă pe colțarul ud îngheța rapid. Am tot încercat eu să sparg gheața aia și să merg mai departe, dar după a treia încercare i-am dat jos, am spart gheața și i-am băgat în rucsac.

Păi, nu facem noi echilibristică ...

Ultima porțiune de traseu a venit și cu accidentări. Culmea porțiunea cea mai ușoară. Dar nu știu de ce mă mir? Eu la Posada am alunecat pe teren plat ... Mă relaxasem că trecusem porțiunile grele și pe un pic de gheață mi-am văzut piciorul drept chircit sub fund. Vizual arăta grav, dar s-a dovedit a fi doar o sperietură zdravănă. Ceva de genul acesta făcuse acum una din fete, doar (cred) că ceva mai grav și chiar dacă nu a zis nici pâs i se citea durerea față. Bine, eu i-am citit-o la mașină, că pe ultima porțiune parcă băusem terebentină. După cum ziceam mai sus, de la prima porțiune de urcare genunchii mei pulsau durere din talpă până-n șold la fiecare pas făcut. Cel mai probabil de la efort, că de căzut sau de alunecat n-a fost vorba ... Cum rămasul acolo în pădure nu era vreo opțiune, cu ultimii nervi am grăbit pasul. Voaim să-mi curm chinul. Nu-mi mai trebuiau nici băi termale și nici mâncare ... Asta cu mâncarea evident că nu era adevărat, că odată ajunsă cu fundu-n mașină aveam un concert de maț major combinat cu un scârțâit de maț minior de toată frumusețea ... Dar acolo pe traseu voiam acasă, la mine în pat și-un tub de antiinflamator. Eram atât de capsată de durere că nici nu mai conta ce voiau ceilalți. Când mi-am mai revenit, mi-am dat seama și mi-a părut rău de restul ... majoritatea voiau baie, doar eu eram Gică Contra. Dar era deja prea târziu, eram la masă pe Dealul Neagru.

#ArsenieBoca

Și nu știu cum să zic, dar dacă tot am avut porțiuni bune de pelerinaj în excursia asta, nu știu ce-a fost în mintea lui Dumnezeu să creadă că după atât de multă zăpadă pe munte, ne mai doream alta și pe drum și-n București.

PS: Partea I o găsiți aici și Preambulul - aici

Read More

Cu rucsacu'n spate la cabana Cozia (Partea I)

Partea I

Pentru curioși partea I are și un preambul, pe care, în caz că nu l-ați citit până acum, îl găsiți aici.

Traseul parcurs:

Urcare: Mânăstirea Turnu (375 m) – Şaua La Troiţă (625 m) - Cabana Cozia (1573 m) pe bandă albastră – timp parcurs: 5.30, 6 ore;

Coborâre: Cabana Cozia (1573m) – Mânăstirea Stănișoara (773m) – Șaua La Troiță (625m) – Mânăstirea Turnu (375 m) pe bandă roșie pană la Mânăstirea Stănișoara și apoi pe bandă albastră – timp parcurs: 4 ore.

Diferență de nivel: 1198 m

Foto: Ștefan Al

Inițial ne propusesem să facem traseul invers, urcare pe lanțuri și coborâre pe partea cealaltă, dar cum La Troiță, la bifurcația aia cu dreapta și stânga, nimeni nu știa care-i drumul cu lanțuri și drumul din dreapta cobora vizibil mult prea mult, ne-am reorientat și-am luat-o-n deal. Și cred că am făcut cea mai bună alegere - mare parte din noi ajungând la cabană pe lumină, iar cei câțiva rămași în urmă au prins doar vreo 20 de minute de întuneric, în creastă.

Prima parte de traseu, cea până la Troiță, în realitate este cea mai ușoară zonă din traseu – așa ca de încălzire, începe cu o urcare susținută timp de vreo 10, 15 minute și apoi o oră de promenadă pe plan drept prin pădure. Nimic special. Doar că fix asta mi s-a părut cea mai grea. Nu reușeam sub nici o formă să-mi intru-n ritm. Picioarele erau împotriva mea, genunchii mă jenau, de parcă zici că mergeam cu ei neunși. Cu geaca îmi era prea cald, fără ea prea răcoare ... Apoi până am reușit s-o leg de rucsac într-un fel să nu mă mai încurce a mai durat ceva ... Ca să fac poze cu telefonul trebuia să scot mereu mâna din mănușă și colac peste pupăză după nici o oră de mers mi-a murit și bateria ... Noroc cu bateria externă, că altfel n-aveam poze nici cu aparatul, nici cu telefonul ... Ce mai, eram piticul morocănos, friguros, somnoros și nemâncat. Ca să nu mai zic că eu venisem să urc și mergeam ca pe Magheru’ ... Și de abia mergeam ... 

Pe drumul acela lin, plin de zăpadă, ce mergea din schit în schit mă simțeam ca la pelerinaj și chiar dacă nu prea știu ce gândesc oamenii când merg în astfel de situații, eu treceam prin toate fazele frustării existențiale ale analizei personale și prin toate întrebările posibile, care încep cu „De ce?”

De ce nu pot să am și eu pasiuni statice? De ce mă plicitisesc uitându-mă la televizor? De ce nu-mi place la Mall? De ce îmi este atât de somn? De ce e așa mult până sus? De ce? De ce? De ce?

La un moment dat mă gândeam că poate ar trebui să inventeze cineva un aparat de transcris gândurile în timp real. Cum ar fi fost să merg eu așa prin pădure cu gândurile mele zglobii, cu două ventuze lipite de cap și mașinăria-n buzunar și gândurile mele să se transforme direct în cuvinte scrise ... Mă gândeam și eu așa, că poate în felul acesta se scrie și textul meu de blog fără să mai dau și eu din degete pe tastură. Dar mi-a trecut repede, nu de alta, dar ar fi fost un text de groază și aș fi pierdut mult prea mult timp să cenzurez toate bipurile din el.

Până la bifurcație nu-mi aduc aminte să fi schimbat prea multe cuvinte cu oamenii din jur, eram undeva în lumea mea, îi percepeam că există pe lângă mine, îi percepeam că erau cu mine, dar indiferent cât de mult pot să vorbesc uneori (de obicei), acum nu ieșea mai nimic ... Auzeam câte un strigăt de fericire din când în când, dar mult prea puține strigăte de răspuns ... Nici alții nu-și găseau ritmul.

De la bifurcație lucrurile s-au schimbat brusc, am început să urcăm în abrupt, m-am încălzit, picioarele s-au antrenat la deal și limba s-a pus pe glume. Înaintarea pe zăpadă mă ținea în priză, căzusem cu o săptămână în urmă și prinsesem frică. Zăpada îmi dădea fiori la fiecare atingere. Mi-a luat mult prea mult timp să-mi dau seama că ăsta era de fapt motivul morocănelii mele. Frica de a nu cădea iar, stătea ascunsă undeva în subconștient, învelită de un văl firav al marii mele fericiri la vederea ninsorii. Îmi place să merg pe munte iarna, îmi place să simt ninsoarea-n păr și zăpada sub picioare ... doar că uneori zăpada are prostul obicei să mai și fugă de sub picioare ... Și picioarele să fugă după ea ...

Din refugiu în refugiu făceam pauză, ba de masă, ba de băut apă. Partea rea pe munte iarna, e că nu poți să stai prea mult într-un loc – te răcești și răcești – așa că pe urcare grupul s-a spart în grupuri mai mici în funcție de ritmul de mers al fiecăruia și uite așa eu și cei din grupul meu ne-am trezit în creastă, în viscol și-n ceață că așteptarea celor din spatele nostru pentru regrupare nu este posibilă fără degerături.

Traseul prin pădure până-n creastă mi-a adus aminte, așa un pic, de traseul pe Păpușa (pe care îl găsiți povestit aici). Dacă acolo apărea câte un vârf după alt vârf, aici apărea câte-o vale după fiecare urcare susținută. Acum erai la 700m altitudine, acum coborai la 600. Acum urcai la 850, acum ajungeai la 700. Aveam mereu impresia că merg în gol. Pe la a patra urcare urmată de-o coborâre am luat decizia să nu mai văd munte iarna asta ... Și momentan mă mențin fermă pe poziții, al doilea weekend de martie în fața laptopului. Totul era numai alb în jurul. E frumos, dar cu limite! La nici un punct de belvedere nu se vedea decât ceața, iar Fane mai punea și el paie pe foc în spatele meu ... 

„Ia uite, mă, nene, mă, vin și eu, în sfârșit pe Cozia și nu văd nici un pic de Olt! O poză cu Oltul n-am mă și eu! Special mi-am luat și aparatul și camera și binoclu.” 

Mai bine că nu-mi luasem aparatul că-mi făceam și mai mult sânge rău. Cel puțin nu eram singura, care se plângea ... La un moment dat ne plângeam în cor. Pe zonele de urcuș abrupt ne felicitam c-am ales traseul ăsta pe urcare. Eram ferm convinși că pe aici nu se poate coborî decât de-a berbeleacul. Bine, nu că pe partea cealaltă am coborât altfel.

Foto: Ștefan Al

După ce-am trecut de jumătatea drumului începusem să ne-ntrebăm ce fac matinalii, pe unde sunt, dac-au ajuns la cabană, dac-a găsit Șerban vreun drum alternativ și pe alocuri cum vor coborî ei mâine pe aici? Tot de pe la jumătate am început să rărim și rândurile: viteziștii, vreo 5 la număr, care au zbughit-o înainte de-au ajuns primii la cabană chiar și-naintea matinalilor, noi, vreo 6, care am rămas undeva la mijloc și-ncă un grup ceva mai în spate. Cei din față lasau urme pentru noi, noi lăsam desene și mesaje pentru cei din urmă. Dacă la început toate erau sub formă de glumă – ba un ursuleț, ba o fericire, ba un mai e puțin ... în creastă unde ceața nu te lăsa să vezi la mai mult de-un metru și vântul astupa urmele, desenele au devenit săgeți sau linii lungi de bețe târâte care să indice direcția.

După ultimul copac am intrat într-o mare de alb, o ceață densă, în care nu vedeam nimic. Doar auzeam. Și auzeam câinii de la cabană, ceea ce ne dădea curaj și ne spunea că nu suntem departe. Și tot mergeam în marea aia de alb și tot parcă nu ne-apropiam de cabană. Anca și Adelina dispăruseră din fața mea în ceață, le-am strigat, dar nu a venit nici un răspuns. Erau la doar două minute în fața mea. Era pentru prima dată când mă simțeam claustrofă în exterior. Și era atât de frig. Am pus repede pe mine un hanorac și geaca și am băgat și mâinile-n mănuși și parcă tot mai era nevoie de ceva. Părul era înghețat tot și sub glugă și peste ea. O căciulă nu ar fi făcut decât să strângă frigul pe pielea capului, așa că nu am încercat-o. Am avut vreo 15 minute de mers către nicăieri, cu un Cristi care susținea de undeva din spate că parcă n-am fi pe drumul bun, că suntem paralel cu drumul, dar mai sus de el și-n frigul ăla aveam și telefonul și creieru-nghețat ca să fac altceva decât să merg înainte. Și brusc n-am mai văzut urme. Noroc cu câinele ce a mers cu noi de jos de la Turnu că după ce a ajuns cu primul grup la cabană a venit după noi și apoi s-a întors și după restul. Pentru prima dată când m-am bucurat să văd un câine. Pe drum, pe creastă, speram ca restul să nu fie departe - se lăsa seara, iar noaptea și ceață nu sunt cea mai bună combinație. Dar mai mult decât urme în momentul acela nu prea puteam să facem altceva pentru ei. E drept că luasem în calcul o întoarcere de la cabană spre ei, dacă vedeam că întârzie foarte tare și nici n-am fi reușit să-i prindem la un telefon, dar atunci nu voiam decât să scap de nenorocitul acela de rucsac, care mă terminase de spate.

Habar nu am cât de lung era tunelul ăla de la care a pornit vorba aceea cu luminița de la capătul tunelului, dar nici nu vă închipuiți voi cât de fericită am fost eu când am văzut lumina de la cabană. Atât de fericită, c-am uitat să fac și poză, am grăbit pasul și m-am oprit direct la sobă. Tot cam atunci urcau și o parte din matinali spre cabană, de pe traseul celălalt. Încet, încet se reunea gașca. Lângă sobă s-a dezghețat și telefonul și după ce i-am sunat aproape pe toți din grupul rămas în spate, am reușit să dau de Adriana. Ajunseseră și ei în creastă, rupți de oboseală și când le-am zis că-n maximum 20 de minute li se termină și lor chinul, am înțeles că le-am dat putere.

Foto: Ștefan Al

Va urma ...

Read More

Cu rucsacu'n spate la cabana Cozia (Preambul)

Preambul 

Am obosit! - Laitmotivul turei ... cel puțin din punctul meu de vedere.

Multele ore de muncă din zi și din noapte, multele drumuri din ghișeu în ghișeu, din comisie în comisie, din oraș în oraș, multele weekend-uri consecutive de plimbări fie-n țară, prin zăpadă, fie-n afara ei, pe malul mării printre palmieri italieni mi-au cam pus capac și cu câteva zile înainte de mult visata tură de la Cozia nu-mi doream decât să dorm. De fapt cred că-mi doream un pic de timp pentru mine ... cu mine ... în care să pun cap la cap aventură cu aventură, informație cu informație, amintire cu amintire, poveste cu poveste ... un timp, în care să trăiesc din propriile povești, pe care să le-mpart în patru zări ... și să trag o linie cu reușite, eșecuri, momente frumoase sau mai puțin frumoase, clipe mai grele sau mai ușoare ... Acea linie ...  

Read More