Amintiri din '98
Mă
plimbam zile trecute prin cartier, fără vreun rost anume, aşa ca după serviciu,
ca de relaxare … şi habar nu am ce conexiuni neuronale s-au produs la nivelul
corterxului meu central … dar mi-am amintit cum au fost începuturile mele de
cetăţean al capitalei.
Am avut
norocul să imi petrec mai bine de jumătate din copilărie, într-un oraş mic şi
cochet de munte, în casa bunicilor cu grădină mare, copaci, animale şi toate
cele … aşa că pentru mine, mult timp, Bucureştiul a însemnat doar locul de
muncă al părinţilor, Grădina Zoologică, Antipa şi Circul (sincer vorbind,
acum când circul s-a mutat în parlament şi la tv, iar tot mai mulţi oameni
involuează la statutul de animale; realizez că, de fapt, aşa mă pregăteau
părinţii mei pentru viaţă). Din scurtele vizite, poveşti, cărţi şi din ce mai
învăţam pe la şcoală … în mintea mea de copil, Bucureştiul era un fel de comună
… o adunătură de sate ceva mai mari, denumite generic cartiere … aşa că atunci
când s-a pus problema de mutat … aveam deja o părere formată despre capitală şi
singurul inconvenient era lipsa munţilor. Şi uite aşa, undeva prin generală …
am înlocuit brusc priveliştea din faţa casei, aceea cu munţi şi păduri cu cea
din spatele blocului … unde evident erau doar alte blocuri, o parcare şi multe
gunoaie … vecinii de la curte cu vecinii de palier … pe unii dintre ei
necunoscându-i nici în ziua de azi … grădina casei cu parcarea din spatele
blocului … legumele din grădină cu cele de la piaţă … dar nu în ultimul rând
casa cu blocul …
Blocuri,
aveam şi noi, ce dacă era un oraş mic … doar că aici erau mai multe, ceva mai
înalte şi unele aveau acel ceva de te-nvaţă leneş şi anume lift … şi care, cum
am ţinut la siluetă de mică, nu se urnea din loc doar cu cele nici 30 de kile’
ale mele … ori urcam pe scări, ori aşteptam pe cineva care să urce mai sus ca
mine … şi cum la vârsta aia îmi permiteam … preferam s-alerg pe scări. Ca adult
e mult mai uşor să trăieşti la bloc … ai foarte puţine lucruri de făcut în ceea
ce priveşte gospodărirea, dar pentru un copil, crescut la curte, ăsta nu e cel
mai fericit lucru din lume … şi dacă patru pereţi din care ieşi inevitabil
între alţi patru crezi că e cea mai rea chestie, care ţi se poate întâmpla …
na, belea că nu e aşa … existenţa vecinului de dedesubt cu copil mic … e şi mai
şi … şi nu copilul e problema … ci vecinul care are pretenţia ca după ora 9
seara să te culci şi tu … alergatul, datul cu rolele sau cu bicicleta, jucatul
cu mingea sau mersul cu tocurile mamei erau complet interzise-n casă … Singura
ta legătură facilă cu exteriorul era balconul … şi când reuşeai să îţi faci loc
printre butoiul cu murături şi ghivecele cu flori şi ajungeai şi tu la parapet
… era un adevărat pericol, şi nu pentru că aş fi fost un copil retard sinucigaş
şi m-aş fi căţarat ci pentru că inevitabil exista undeva mai sus un vecin care
dacă nu fuma mânca seminţe. Din aceleaşi motive, când mergeai pe trotuar,
priveai cerul … dacă nu erau chiştoace şi seminţe, erau ori pungi cu apă ori cu gunoi.
Şi da, aruncatul cu pungi de apă îl înţelegeam … pentru ăla de sus de arunca
era chiar distractiv … dar punga de gunoi ??? … serios acum, la noi la casă era
greu, era un întreg ritual … resturile de mâncare se strângeau la animale,
borcanele erau pentru zacuscă şi restul gunoiului se punea-ntr-un coş, care
când se umplea se ducea la tomberonul din faţa porţii (indiferent de vreme,
puteau sa fie nămeţi d-un metru, dar niciodată după asfinţitul soarelui) şi o
dată pe săptămână tomberonul se scotea în stradă, înainte de ora 7.00 a.m. …
iar tu, când ai ghenă în bloc, în dreptul uşii de la intrare, arunci gunoiul pe
geam, de ce? … Culmea e că încă se mai practică … şi eu tot nu pricep … de ce?
Alt lucru
total diferit … şi pe care l-am priceput greu … era încuiatul uşii atunci când
eşti acasă …”De ce ai face aşa ceva?”… iar răspunsul primit a fost
năucitor de-a dreptul: “să nu vină cineva” … Serios, şi ce dacă
vine? … îl primim … îi dăm o cafea … mai stăm de vorbă … şi da, acesta
era un lucru normal dincolo … oamenii veneau când aveau chef , intrau, te
căutau prin casă, stăteau la o cafea, un pahar de vorbă, te mai ajutau la o
treabă prin curte, aici te anunţai înainte, sunai să vezi dacă e acasă şi dacă
nu are treabă. După ce i-au spart apartamentul vecinului, ziua-n amiaza mare cu
el în casă … am realizat că “cineva” ăla - erau, de fapt, hoţii … şi când nu ai
trei câini în curte … e util şi un zăvor cu cheie.
Eu, cu
reminiscenţe de provincial, obişnuită să salut oriunde şi pe oricine, că de,
într-un oraş mic toată lumea se cunoaşte cu toată lumea şi dacă n-o făceai erai
imediat etichetat ca prost-crescut … cum ieşeam pe uşa dăi cu “bună ziua” … şi
ceva timp am crezut că bucureşteni-s surzi … mai primeam ca răspuns câte o
uitătură mirată sau vreo-njurătură şi foarte rar salutul era întors. Mi-a
trecut repede … iar mai târziu, când am început să folosesc mijloacele de
transport în comun mi-am dat seama că nici “pardon” sau “te/vă rog” nu sunt aşa
de utilizate … auzeam mai des “dă-te fă la o parte”, “mamaie te caută moartea
pe acasă şi mata stai în drum”, “pleacă că-ţi sparg faţă” şi alte d-astea …
Şi nu
mi-a luat mai mult de câteva zile să găsesc şi partea bună … aici după ce ai
ieşit din bloc şi te-ai îndepărtat un pic, nimeni nu se cunoaşte cu nimeni
… puteai face orice … erai doar un simplu om pe stradă … nu nepoata sau fiica
cuiva …
După
amiaza, mai spre seara cartierul se umplea de puşti, de toate vârstele … toată
lumea ieşea la joacă … fie în sau pe bloc, în spatele lui, printre gunoaie,
câini maidanezi şi maşini sau dacă aveai noroc să stai lângă şcoală, în curtea
şcolii. Şi dacă la munte urşii gunoieri ne băgau noaptea-n casă, aici şmecherii
de cartier aveau acelaşi scop … şi câteodată şi părinţii de la geam … Blocul
avea şi el grădină, şi deşi nu era împrejmuită atunci când călcai prin ea, după
o minge sau când te suiai în pom după corcoduşe sau cireşe, descopereai subit
că grădina blocului e numai a vecinului de la parter ... poate şi de asta îmi
dădea mama bani cănd mă trimitea să iau corcoduşe de acrit ciorba …
În
weekend, şi câte o dată joia era nuntă mare-n cartier … mire, mireasă, naşi …
nuntaşi … mese-ntinse pe stradă … strada închisă circulaţiei … lăutari …
şi evident cască ochii … locatarii şi cum cel puţin unu’ era invidios şi
deranjat, undeva pe la miezul nopţii apărea şi poliţia … dar petrecerea nu se
spărgea până-n zori …
Ehe ... acum
s-au mai schimbat multe ... unele mai în bine ... altele mai în rău ...
eu m-am mai obişnuit cu viaţa la capitală ... dar adevărul e că ne-am
mai civilizat şi noi de atunci ...
