Exorcista isterică

Nu știu ce-mi veni mie, așa, de dimineață, să renunț la confortul dat de umbrela cu patru roți și să merg la muncă cu RATB-ul. Bicicleta nu-i o variantă pe ploaie, bine, nu ploua tare, dar destul cât să aleg altceva. Metroul ar fi fost o variantă mult mai rapidă, dar lenea de a merge o distanță mai mare pe jos și-a spus cuvântul. Așa că pe la 8 trecute fix priveam cum îmi fugea trole'ul de sub nas.

Ce să fac? Să alerg? Nici gând! Cât poate să dureze până vine următorul? … (în București se pare că mai bine de jumătate de oră.)

Resemnată, iau un loc în spațiu, mai retras așa să nu deranjez pe nimeni, bag căștile-n urechi … ceva Ara Malikian, că tot fusesem la concert cu o seară-nainte … și-aștept ... și tot aștept … lumea se strângea și ea … elevi, bătrâni, corporatiști, muncitori ... și ei la fel ca mine … așteptau în plata lor … Ce mai, nimic anormal … forfota și-aglomerația de dimineață.

Să fi stat așa vreo cinci minute cu ochii pironiți în direcția din care ar fi trebuit să vină troleul, când, undeva în capătul ălălalt al stației își face apariția o femeie … așa, nu prea bătrână, 50 zic, normală la prima vedere ... cu niște hârtii-n mâna, pliante ceva electorale, gândeam eu, că tot e sezonul. Genul acela de om, extrem de enervant pentru mine, care cere ceva, vinde ceva, dă ceva, de care sigur nu ai nevoie, numai după ce-ți face capul calendar. Sigur știți voi la ce mă refer.

Mă, nene, mă, stația plină de lume … și-o văd cum pune ochii pe mine … și cum vine ea grăbită, făcându-și loc cu coatele … zici că era vulpea și eu iepurele, nu alta. Eu, ferm convinsă că scap, că am ginit-o din timp, mă dau lângă bordură, ocolesc prin stradă un grup de oameni și mă bag în mulțime … privirea-n față … nu-ntorc capu’ … și când răsuflu ușurată, mă bate pe umărul stâng.

Aaa!!!... cum frate? Cât tupeu pe ea! - gândurile mele urlând de nervi.

Nu mă interesează! spun eu, întorcându-mă la ea, vizibil iritată.

Măi, oameni buni, da’ nici nu apuc să răsufu ușurată, că mă trezesc cu ea în fața mea, încercând să-mi scoată căștile din urechi. Pe bune, nu fac mișto aici ... m-am dat doi pași în spate, ea după mine ... dau căștile jos ...

Doamnă, vă rog eu frumos, luați mâinile de pe mine ... că ne supăram! ... eu din ce în ce mai nervoasă ... (cum de-i atrag? numai la asta mă gândeam).

Atât mi-a trebuit ... acum o auzeam ... asta era tot ce și-a dorit ... mă, și-ncepe și zice:

Domnul nostru atotputenic și atotștiutor, tatăl nostru absolut, mi-a poruncit să-ți spun această poveste și să-ți dau această carte.

Liniște ... a întins ceva spre mine, un pliant din acela tip acordeon, dar mâinile mele se-ncăpățânau să nu-l ia. Adică WTF?¿ ... Nici măcar nu știu dacă a mai repetat ea fraza respectivă sau creierul meu o reluat-o pentru a înțelege care-i faza. Mi-a luat secunde bune să mă dezmeticesc ... mă uitam în gol și așteptam să mă trezesc ... dar m-am ciupit ... și, pe bune că era real ...

Care ar fi fost posibilitatea ca la ora aia, în care mie îmi cădeau ochii-n gură de somn să se-ntâmple așa ceva? Care?

Când a văzut ea că eu nu și nu ... a continuat într-o limbă doar de ea știută:

Hara maria pasareto hameno ... nu mai știu ce ... catarasi ia menahara atarahor amanari ... etc 

Și nu se mai oprea ... Eu dau să plec ... Ea după mine ... Lumea-n stație își făcea cruce ... O băbuță, hop și ea cu un „să te-ajute Dumnezeu drăguțu’, să-ți deie putere!” ...

Mă, da, bine, că acu v-ați și coalizat! gândeam eu ... 

Tot sperând să vină odată nenorocitul ăla de troleu sau să se-ntâmple orice numai să scap de nebună ... (Mai, târziu, în troleu am aflat că rugăciunea băbuței era defapt pentru mine).

Mi-a sunat telefonul și pentru prima oară-n viață am trăit o bucurie incomensurabilă când m-a sunat șefu’. Ce, ori credeați, că am putut să răspund? Telefonul suna și ea și mai tare vorbea … urla în păsărească ei de nu se-nțelegea om cu persoană, nu alta.  

Habar nu am cât a durat așa zisa exorcizare a mea … de la un punct încolo aberațiile ei au devenit zgomot de fond … fierbeam de nervi, eram deja în întârziere și troleul nicăieri … așteptam de 27 de minute pe ceas.

Și acum îți dau această cărticică de rugăciuni și te așteptăm la nu știu ce lăcaș de rugăciune, de nu știu unde … (asta probabil pentru că mă văzuse că faceam disperată semne unui taxi să mă ia de acolo).

Nu știu ce sectă/religie avea femeia … și nici nu mă interesează … dar în momentul acela când ea stătea din nou cu pliantul întins spre mine … eu cu un zâmbet larg pe față … și cu toată furia pe care o aveam … am spus, nu foarte tare, dar ironic și apăsat:

NU!

Și-a-nnebunit nebuna. Isterică era puțin spus … mai, mai, să se dea cu capu de astfalt … se-nvârtea-n loc … urla la mine, apoi la cer (Tată, de ce?), apoi la toți din stație … și iar se dădea cu capul de astfalt (probabil încerca ceva mătănii) …

Și, în sfârșit, a venit troleul … și-acolo am lăsat-o … 

Gata, s-a zis cu RATB ...