Amintiri din ’93 – Prima zi de școală

În drum spre școala – Nara (Japonia)

15 septembrie – ziua cu cele mai multe emoții în contradictoriu ... Mereu aceeași; 12 ani; 12 deja-vu-uri ...

În ultimii ani văd că școala începe mereu luni, undeva-n septembrie, dar pentru mine nu există altă primă zi de școala în afară de 15 septembrie. Și acum când am terminat școala de ceva ani, ziua de 15 a rămas adânc întipărită-n subconștient că-n dimineața cu pricina mă trezesc cu așa un dor de școală, dor pe care nu l-am avut în nici o primă zi din nici un an școlar. Nu știu să spun cum de s-a ales data respectivă, dar indiferent de zi, putea fi luni, joi ori duminică, pe 15 septembrie suna mereu primul clopoțel.

Adunam într-o singură zi atât de multe sentimente confuze că și acum mi-e extrem de greu să le exprim în cuvinte. Era ziua aia pe care o iubeam la fel de tare pe cât de mult o uram. Exceptând entuziasmul dat de o doza mică de curiozitate venită odată cu clasa întâi, știrbit rapid de necesitatea unei trezirii mult prea de dimineață pentru gustul meu și de renunțarea la multul și plăcutul timp liber de joacă în favoarea temelor, prima zi de școală se traducea într-un amalgam de frustare, nostalgie și bucurie sinceră. Ceva din mine plângea cu lacrimi de crocodil după vacanța, în care parcă mereu rămâneau multe lucruri de făcut, iar altceva aștepta cu nerăbdare reîntâlnirea cu colegii și profesorii, pauzele și năzdrăvăniile din curtea școlii, excursiile și taberele, și de ce nu, lucrurile noi ce urmau a fi predate, care se lipeau sau nu de mine. Bine, asta cu chestiile noi era doar o curiozitate de-nceput de an; după vreo două, trei săptămâni începeam să număr cu nerăbdare zilele până la următoarea vacanță (de vară).

De când mă știu eu ai mei aveau o dambla cu responsabilitatea. Ei încercau să mă trateze ca un adult și eu le răspundeam mai mereu doar cu copilării. Și cum nu le aveau deloc cu înfloritul, adică cu bla, bla-ul acela fain care să te facă să-ți placă ceva înainte de a te apuca la propriu de el, se loveau inevitabil de un mare NU. Și când ziceam NU, păi NU era. Tocmai de asta, mama începuse să vorbească de fenomenul școală cam cu un an înainte să se producă evenimentul. Dar, între noi fie vorba nu i-a ajutat prea mult. În prima zi din clasa întâi a îndurat vreo câteva ore de „DAR DE CE?”.

Atunci se recicla mult. Sau poate doar familia mea recicla mult. Fierul se aduna, sticlele se adunau, hârtia se aduna, mâncarea ce rămânea nemâncată se aduna și ea pentru animalele din ogradă. Obiceiul intrase în reflex. Borcanele se foloseau la dulcețuri, zacuscă și murături, bere nu primeai fără sticlă la schimb, păturile vechi le dădeai la schimb pe pături noi, iar hârtia o preschimbau ai mei la Bușteni în hârtie igienică și de împachetat. De prin iarnă așa, în anul acela premergător începerii școlii, bunicul a început reciclarea de hârtie pentru caietele mele de școală. Avea niște saci într-o magazie în care aruncam tot ce era ziar, hârtie și carton. Într-o seară m-a luat de mână, m-a dus în magazie, mi-a dat un sac mare de plastic și mi-a zis că în el strângem hârtie pentru caietele mele de școală. Încă nu înțelegeam eu foarte bine la ce era bună școala, dar am umplut la ras vreo doi saci, nu numai unul. La un moment dat intrasem în panică că nu umplu sacul și-ncepusem să adun și de prin „vecini” (adică din poienița din spatele casei, unde aruncau diverși tot ce nu le trebuia acasă), nu doar de la noi din bătătură.  Iar cu câteva săptămâni înainte de începerea școlii am mers cu bunicul și-am transformat sacii în caiete și vreo două cărți de colorat. De cărțile de colorat m-am bucurat cel mai tare.

De restul s-a ocupat mama. De pe la începutul verii începuse pregătirea: azi un penar, mâine un stilou, peste o săptămână coperți, peste alte trei uniforma – coșmarul școlii mele. Asta poate și pentru că era mai ușor de suportat cheltuiala, dar cumva în felul acesta încerca să mă obișnuiască și pe mine cu ideea unui „elev responsabil”. Bunica retrăia prin mine, tinerețea ei și copilăria măică-mii. Devenea din ce în ce mai nostalgică și zilnic îmi povestea despre cum era mama la școală. În toate poveștile ei, mama era perfectă. Într-un străfund de sertar, încă mai ținea carnetele ei de note, pe care mi le dădea mereu de exemplu. Habar nu avea mama cât de mult aveam să-i urăsc perfecțiunea. Și cum nu am fost vreun geniu înnăscut și găseam mereu alte chestii mai interesante decât școala, n-a fost nevoie decât de primul 8 la o dictare ca să-i spulber toate visele bunicii de a se lăuda peste tot cu performanțele nepoatei ... Despre mama știa deja tot orașul și cele câteva sate din apropiere, acum eram eu la rând, dar nu cred că i-am dat prea multe ocazii de laudă. Asta n-am înțeles niciodată - dorința ei de zece pe linie. Îi era atât de rușine cu notele mele mai mici de zece că de multe ori încerca să i le ascundă și maică-mii. Dar mie nu-mi păsa, atât timp cât nu mă bătea nimeni la cap, era chiar perfect.

Cu intuiția am stat bine de mică, mi-am dat seama, chiar înainte să-nceapă școala că micile bucurii ale copilăriei se vor limita considerabil, așa că cu toate încercările părinților și bunicilor de a-mi inocula chestii cât mai plăcute despre clasa întâi, dimineața aceea răcoroasă de 15 septembrie a început cu o eu morocănoasă și dornică de mai mult somn și cu multe De ce-uri pe metru pătrat.

- Dar totuși de ce merg eu la școală? O întrebam eu pe mama, de sub plapumă.

- Înveți să scrii și să citești!

- Dar știu deja asta! Am învățat să citesc, pentru că nu ai mai vrut să-mi-l citești pe Bamse.

Era mult spus că știam să citesc. Existau pe atunci niște reviste de benzi desenate cu un ursuleț pe nume Bamse, pe care mama mi le cumpăra regulat, iar toată familia mi le citea de câte ori aveam eu chef. Evident revista apărea o dată pe lună și eu voiam să mi se citească zilnic, iar mama și bunica se cam plictisiseră să citească același lucru de nu știu câte ori. Așa că dacă nu voiam altceva decât Bamse nu-mi rămânea decât să mă descurc singură. Mă uitam la poze, îmi aduceam aminte ceva fragmente din poveste și uite așa-mi imaginam eu că știu să citesc ... Bunica mă învățase o mare parte de alfabet, dar încă nu eram în stare să-l și utilizez să citesc cuvinte lungi. Îmi scriam numele foarte frumos și eram foarte mândră de asta. Dar eram ferm convinsă că știu să citesc și că școala ar putea să mai fie amânată.

- Hai, măi mama, scoală-te! Spală-te odată pe ochi! Că-ntârziem din prima zi! O să-nveți să desenezi, să socotești și multe altele! Dar, hai odată!

- Să socotesc? Aici îmi captase puțin atenția ... Era un cuvânt nou și trebuia detaliat.

- Să aduni, să scazi ... Să știi câți bani trebuie să iei rest când te duci la magazin să cumperi bomboane.

- Dar știu deja! Tataie îmi zice mereu cât trebuie să aduc înapoi. Știu să și număr banii, pe care-i primesc să nu mă păcălească tanti de la magazin.

- Da, dar acum o să știi să faci singură diferența, nu trebuie să-ți mai spună tataie cât să aduci înapoi.

- Bine, bine, dar nu se poate mai târziu, să mai dorm un pic? (De mică nu mi-a plăcut trezitul dimineața.)

Văzând tata că nu prea era chip de scos la capăt cu mine, a tranșat-o rapid:

- Bine, dacă nu vrei să mergi la școală, mergi la muncă! Tataie are animale și poți începe prin a face curat după ele.

Și când am auzit eu de făcut curat la animale, am sărit din pat direct în baie la spălat pe ochi și pregătit pentru școală. Dar elanul s-a curmat brusc când o văd pe mama că scoate uniforma din dulap. Măi fraților, nu mi-a plăcut uniforma aia neam! Eu îi spusesem mamei din magazin să nu o cumpere, că eu nu port așa ceva ... Dar ce-am avut cu cine să mă înțeleg? Și pentru că mă cunoștea bine, mama a ascuns-o bine de tot să n-o găsesc și să-i fac felul. Și tot pentru că mă cunoștea bine, a omis o parte din definiția uniformei – partea aia cu toți veți fi îmbrăcați la fel.

Hai că aș fi putut trece ușor peste faptul că nu era stilul meu ... Stil, care apropo a devenit trendmark în ultimii ani ... Mereu am fost fan blugi. Dar nu orice blugi, fix ăia extrem de purtați, pe care după ce se toceau puteam să-i rup franjuri, franjuri, fără să trebuiască să dau prea multe explicații. Nu știu de ce mama nu i-a apreciat niciodată, nici acum când sunt pline magazinele de ei ... Trendsetter de mică!

Dar revenind la uniformă ... Mă, nene, mă, era urâtă cu spume ... Străbunică-mea avea ceva asemănător, doar că se numea cămașă de noapte, era o chestie, rochiță cică, dintr-un material scorțos în picățele –bine, carouri alb, albastre - cu un șorț în față. Cu șorț! Da, chiar șortul era problema ei cea mai mare pentru mine. La mine în familie șorțul era ceva ce purtai doar în casă, în bucătărie mai precis. Nici mama, nici bunica, nici străbunicile mele nu ieșeau cu șorțu-n lume. Nimeni nu lua șorțul să-i acopere hainele bune. Iar eu trebuia să merg cu șorțul la școală. Ceva era extrem de rușinos acolo și nimeni nu-mi pricepea problema. Dar, da, mama m-a-mbrăcat cu forța, indiferent de toate încercările mele de nesupunere. Măcar scăpasem de pampon. Măcar atât. Funda aia imensă îmi dubla capul și-mi limita mobilitatea. Îmi era și frică să mă uit în jos ca să nu-mi vină pe ochi. Când mă uitam în oglindă nu era nici o diferență între mine și Joiana, doar că la ea se numea capăstru nu pampon. Am scăpat până la urmă doar cu o bentiță, extrem de inutilă pentru cineva cu părul scurt, dar na ... măcar aia arăta decent.

Nimic nu era confortabil la uniforma aia. Mai târziu mi-am dat seama că nu era ea atât de scoarțoasă, pe cât se chinuia bunică-mea să o facă să fie. Nu știu ce idiot a inventat apretul, dar după ziua aia aveam răni profunde pe ceafă și pe gât de la nenorocitul ăla de guler țeapăn, apretat cu făină și-aracet.

Cu toate dezavantajele uniformei am revenit rapid la fața veselă și curioasă, îmi aduceam aminte de poveștile tatălui meu de prin școală, de șotiile bunicului și nu-mi stătea gândul decât la ce prieteni noi aveam să-mi fac, colegi de joacă îmi ziceam eu în gând. Cu toate astea eram puțin speriată de anvergura evenimentului. Nu cunoșteam pe nimeni. Sau cel puțin așa credeam eu. Într-un oraș mic toată lumea se cunoște cu toată lumea, în mare parte, așa că m-am nimerit în curtea școlii cu mulți copii de la noi de pe stradă, chiar dacă nu erau la mine-n clasă.

Dar toate visele și imaginile proiectate de mine despre școală s-au năruit chiar de la intrarea pe poartă. Un teren mare de fotbal, plin de copii, părinți, profesori ... Toți copiii îmbrăcați la fel! Toți la fel! Eu la fel cu restul? Cea mai mare dezamăgire a vieții mele de până atunci ... Peste câteva ore aveam să descopăr și-altele ... dar momentan nu-mi reveneam din șoc. Știam de mică că-s diferită. Bunică-mea și străbunică-mea îmi spuseseră atât de des asta, încât deși nu era  neapărat ceva pozitiv, mă bucura nespus de tare să le aud mereu cum se-ntreabă: De ce nu poți fi și tu ca ceilalți copii? Și dacă cumva treceau prea multe zile în care nu auzeam asta, făceam tot posibilul să o rostească din suflet. Și acum ... Eram la fel ca restul! ... Mult prea trist.

Întâlnirea cu clasa nu a fost complet străină, școala era la câteva minute de casă iar în drum spre centrul orașului treceam mereu pe lângă și aruncam câte-un ochi în sălile pline de elevi, știam poveștile copiilor mai mari de pe stradă și văzusem toate pozele cu mama din băncile școlii. Știam că iarna e frig și trebuie să aducem lemne să facem focu-n sobă, iar noi s-avem mănuși ca să putem scrie. Știam că avem WC-ul în altă clădire, ca să nu zic în fundul curții. Știam cât de mare-i curtea școlii și că avem destul loc să alergăm în pauze. Știam de liliacul ce vine din când în când și-atârnă între cele două rânduri de geamuri de pe hol. Dar nimeni nu-mi spuse că trebuie să stau într-un loc o oră și să tac. A doua dezamăgire a vieții mele de elev. Dar asta aveam să o aflu următoarea zi, pentru că-n prima zi am vorbit foarte mult, toți cu toți, ne-am cunoscut între noi, ne-am cunoscut învățătoarea, colegul sau colega de bancă și manualele acelea vechi și jerpelite, de care trebuia s-avem grijă să le aducem înapoi într-o stare bună, chiar mai bună decât le primisem dacă se putea. Undeva rămăsese o urmă de curiozitate pentru ce se va întâmpla în restul anului, iar cei 30 și ceva de copii de eram în clasă îmi dădeau sentimentul că, indiferent de impedimentele disciplinare, prin care nu trecusem până atunci, e rost de distracție și la școală. Și așa a fost ... Și chiar dacă n-am știut să rezolv niciodată problema aia cu două trenuri, cele mai frumoase povești le am din anii de școală, indiferent că-s vesele sau mai puțin vesele, că-s despre iubire sau dezamăgire ... poveștile acelea n-aveam cum să le trăiesc în afara anilor de școală.