Cu rucsacu’ n spate prin Valea lui Stan

Nu știu cum, dar în „trenul eternității”, care ne-aducea de la Timișul de jos la București, loviți de-o revelație ancestrală, am ajuns noi la concluzia că singura soluție de-mbogățire rapidă, fără a petrece ani pe la răcoare, este găsirea vreunei comori ascunse – aurul piraților, aurul haiducilor, aurul parlamentarilor - nu contează, aurul cuiva să fie ...

Zis și făcut ... La vreo lună depărtare, în efectiv extins față de excursia de la Șapte Scări, am plecat în căutarea aurului haiducilor ascuns în munți și ca să mergem la sigur l-am luat și pe Stan cu noi. Dar cu toate eforturile lui de a-și aduce aminte sub ce stâncă a îngropat comoara și ale câtorva dintre noi de a căuta chiar și prin apa rece și învolburată, ne-am întors acasă cu o doză mare de fericire, urlată-n tot canionul, cu șoșonii uzi și cu o experiență de neuitat.

Începutul anului l-am avut, la propriu, la înălțime și fie de voie, fie de nevoie, reușisem să diminuez considerabil disconfortul creat de frica mea de înalțime. Iar după Șapte Scări, eram pe val ca să zic așa ... Ce mai! ...Credeam că pot să escaladez și Everestul cu mâinile goale. Așa că, n-au fost nevoie decât de câteva povești și fotografii ale unor prieteni ce tocmai se întorseseră de pe traseu, ca să mă decid rapid că vreau și eu și să-ncep să împrăștii vestea în șapte zări. Vreo 10, 12 oameni tot ne-am strâns.

Fără să-mi dau seama intrasem într-o horă, pe care nu știam dăcă reușesc s-o joc până la capăt ... Frica de înălțime bat-o vina! Cum socotelile de acasă nu se potrivesc cu alea din târg, cu o săptămână-n înainte să intrăm în traseu, într-o zi de muncă, o scară ruginită, undeva la vreo 50 de metri deasupra solului mă bagă-n sperieți, c-un vârtej de nu mai voiam nici muncă, nici Valea lui Stan. Și de parcă nu ar fi fost de ajuns să intru în starea de panică, cu vreo trei zile înainte, la sfârșitul lui aprilie, s-a dezlănțuit o baba întârziată și-a dat o ninsoare ca-n povești – de trei zile și trei nopți. Blocaj total. Panică, panică, panică. Toate gândurile mele duceau undeva mult în afara zonei de confort, cu care eram obișnuită și brusc s-au cramponat în cea mai mică problemă posibilă. Nu știu cum, dar reușesc uneori. În momentul acela din toate grijile reale și probabile – frica de înalțime, dificultatea traseului iarna, căderile de zăpadă și de bolovani, echipamentul insuficient, bla, bla – eu aveam o singură problemă – nu mai aveam cauciucuri de iarnă la mașină. Am găsit alt șofer și altă mașină și cum prietenii mei aveau mai mare încredere în mine că termin traseul cu bine, decât aveam eu, m-am echipat bine, dar nu atât de bine, pe cât ar fi trebuit și-am plecat la drum. O pereche de papuci și niște șosete, care să m-aștepte la mașină, nu mi-ar fi stricat, dar cum nu le-am avut drumul de-ntors l-am petrecut desculță, rugându-mă de Marius să dea cât mai multă căldură la picioare. Iar pe anumite porțiuni nu mi-ar fi stricat o coardă și-o carabină, dar la următoarele ture vor fi nelipsite.

În general rucsacul de drumeție îl pregătesc de seara, dimineața vâr repede niște sandvișuri și plec în toată graba posibilă. Dar în dimineața aia, pe la șapte când toată lumea alerga grăbită spre punctul de întâlnire, eu îmi căutam placa ... Placa de păr ... Asta așa ca să fim clari, că provocasem destulă confuzie în grup când le-am specificat motivul întârzierii mele și nu puțini au fost cei care m-au sunat disperați că n-am ce face cu placa de snowboard în Valea lui Stan. Dar ce era să fac dacă aveam o șuviță rebelă? Nu puteam ieși așa din casa ... Acum, că după prima interacțiune cu defileul și apa ce se scurgea de pe stânci, părul meu zici că era lins de vacă, nu mai conta.

Am parcat mașinile la barajul Vidraru. Erau mult mai în siguranță acolo, decât pe marginea drumului, în curba din care pleacă traseul. Plus că la întoarcere erau ceva mai aproape. Ne-am echipat, am pus mână de la mână (mai un bocanc, mai niște parazăpezi, ceva colțari, ce avea fiecare prin rucsac în plus) și i-am echipat și pe cei ce nu aveau chiar cel mai adecvat echipament și după ce un mare bulgăre de zăpadă ne-a cam obligat să mutăm mașinile de lângă zid pe partea cealaltă a drumului, plecăm pe traseu.

„Calibrăm” aparatele înainte să plecăm la drum

            <<Fericirea-i un lucru mărunt / E o aripă, care vibrează! / Fericirea-i un lucru mic / E un pitic care dansează>>

Țapinarii – Sunt fericit

FERICIRE!!! Nici nu plecăm noi bine de pe loc că Trasfăgărășeanu începe să răsune a fericire. La propriu. Fetele țipau în gura mare: FERICIRE!!! La început, normal că mi s-a părut distractiv și-am țipat și eu, dar mai apoi, tunelul răsuna a fericire, ecoul răsuna a fericire, tot traseul răsuna a fericire, mintea mea răsuna a atâta fericire că piticii mei îți zgâriau timpanul doar, doar s-o face liniște. Nu știu exact de unde a plecat povestea lui FERICIRE, dar acum a devenit salutul nostru oficial.

Cetatea poienari cu ale ei extrem de multe trepte

Chiar dacă la mașină Cristi a strigat după o coardă și-o carabină și vreo doi au sărit cu câteva șufe de legat bagajele pe porbagaj, la intrarea în traseu a realizat că am uitat să le luăm cu noi. Nu-i nimic, e deja foarte târziu, nu ne mai întoarcem. Intrarea în traseu o găsim rapid, după ce vedem în zare Cetatea Poienari, pe care la un moment dat o luasem și pe ea în calcul în traseul acesta, în prima curbă-n ac de păr, tronează un panou de informare despre traseul cu pricina.

De aici începe distracția

Este un traseu de o zi, sub formă de circuit și foarte bine amenajat. Pe timpul verii nu are dificultate foarte mare, apa din defileu este scăzută și chiar dacă nu e foarte caldă poți merge prin ea pe anumite porțiuni. Totul este să n-ai frică de înalțime, pentru că sunt anumite zone pline de adrenalină din punctul acesta de vedere. Pericolele cele mai mari de pe traseu sunt viiturile și căderile de pietre. Și dacă la viituri nu prea te mai ajută nimic, la căderi de piatră cu o cască s-ar putea să fii ceva mai păzit. Iarna, așa cum am fost noi, aventura a fost mare – pietrele pline de zăpadă alunecau destul de tare, apa era destul de mare și rapidă, țurțurii erau cu ochii-n patru după noi, iar zăpada care se topea de pe versanți ne-a spălat bine pe cap și ne-a mai tras și câte-o scatoalcă să ne fie învățare de minte să fim mai bine echipați pe viitor. Traseu total nerecomandat pe ploaie!

Ca urmare, în afară de Bety, care a scăpat cu bocancii uscați, rând pe rând am fâcut cunoștință, într-un fel sau altul cu apa rece ca gheața a defileului. Nici n-am plecat bine că Raluca sare pe un bolovan acoperit de zăpadă, se dezechilibrează, alunecă și-o văd la 5 metri în fața mea în echilibru instabil ținându-se de-o stâncă la câțiva centimetri deasupra apei. Și cum alunecam și eu și n-am putut ajunge la timp ca să o ridic, o văd cum alunecă cu mare grație direct în apă. De pe margine fiecare avea câte o imagine formată despre cum se va sfârși evenimentul, dar Raluca ne dă toate scenariile peste cap. Ea, cu picioarele în apă până aproape de genunchi, ridică mâinile spre cer și strigă din toți rărunchii – FERICIRE!!! Ne bufnește râsul, strigăm și noi, o ajutăm să iasă la mal și după ce primim confirmarea ei, plecăm mai departe. La nici 5 metri mai încolo, alunecă Mirela, cade Adriana și pe aceeași piatră buclucașă fac și eu un pod din picioare de toate frumusețea, încercând cumva să-mi feresc fundul de apa, în care-mi zăceau picioarele. Aparatul e bine, bocancii rezistă, mă ridic, îmi promit că voi fi atentă și-o luăm din loc.

Privește cerul!

Păi nu face noi poze de Facebook?

În zonele „extreme” pentru mine, veselia oamenilor creștea considerabil, doar piticii mei, care disperau moderat de data aceasta, intrau pe modul de atenție maximă la pași și disociere de restul: prieteni, peisaj, cascade, alea, alea. Înainte să urcăm pe fiecare scară ne opream la poze, pe scară făceam poze, la fiecare cascadă făceam poze, peste tot făceam poze și mai de fiecare dată cineva din public îmi sugera să pozez pe partea cu șuvița aranjată.

Șuvița, șuvița! Iese bine-n poză?

Un perete decorat cu țurțuri ne oprește în fața lui să-l admirăm și-n loc să fugim din calea lor căutam cadrul și fotografia perfectă, de parcă uitasem că tot defileul s-a bătut cu noi cu bulgări. Noroc cu Stan că-și cunoștea canionul și ne-a împins de acolo.

O porțiune chiar m-am descurcat exemplar. După ce-am făcut cunoștință cu prima scară piticii au fost cooperanți, nu s-au agitat prea tare, așa că treaptă cu treaptă, traversă cu traversă, obstacol cu obstacol, bolovan cu bolovan, poză cu poză, că de, intrasem și eu în distracția majorității, am făcut mai bine de jumătate din traseu. Dar mă blochez ca „ți ... romul la mal” ... Nu de alta dar CNA-ul veghează și nu știm de unde sare amenda de discrimare ... Mai aveam o singură zonă dificilă, un perete cu niște scoabe înfipte-n el pe diagonală în cele mai ciudate unghiuri posibile și cu niște lanțuri de care să te ții, scoabe de pe care trebuia să mergi, ținându-te de lanțuri, printr-o scobitură în perete spre o serie de scări și pasarele. Când coborai, când urcai. La trecerea dintre scoabe și scobitură alunecam teribil și cum n-am cine știe ce forță-n brațe, piticii intraseră-n colaps ... Voiam să mă-ntorc, dar în spatele meu puhoiul. Cristi urla la mine că pot, iar eu urlam la el că nu pot. Restul atârnați de perete, neștiind unde s-a produs ambuteiajul, strigau și ei că hai odată sau nu te lovești că-i apă jos, doar să nu cădem în cor ... Și până nu m-am enervat și m-am opintit în lanțul ăla să mă ridic pe perete n-am reușit mare lucru. Și acolo pe perete, îmi bătea inima atât de tare că am stat vreo alte 5 minute cu capul sprijinit pe mâinile, ce strângeau lanțul cu toată puterea din ele, cu ochii-nchiși, că poate, poate îmi revin. Nici măcar nu conștientizam că pericolul nu mai exista. Pur și simplu stăteam acolo blocată pe respirație. Într-un final am trecut de greu, dar rămăsesem setată – ochii la perete, atenție la respirație, atenție la mâini și la picioare și restul aveam să-l văd acasă în poze. Totul era să ajung la capăt întreagă. Nu știu să spun cât din defileu am pierdut vizual, dar uite că mă trezesc la un moment dat, pe o porțiune în care aveam sub mine jumătate de metru până la pământ, fără nici un pic de apă dedesubt, cum mă chinui să merg din scoabă-n scoabă ținundu-mă de lanțuri. Și dacă nu striga cineva din spate, să mă-ntorc la poza, aș fi realizat asta fix în capătul celălalt al defileului.

După ultima scară serioasă de urcat, atunci când ziceam că am trecut de greu, cum stăteam eu așa cu ochii-n aparat, îl și văd pe Cristi în fața mea, cu o mână ținându-se de-un piton și cu cealaltă de telefon, cum alunecă și rămâne suspendat. Doar eu m-am schimbat la față, că el și-a văzut de poză mai departe și de abia apoi s-a redresat. De acolo n-am mai avut aventuri notabile, doar că la fiecare traversare de pe o parte pe alta a apei, mai era câte unul care se văita că s-a udat. La a doua traversare, am pățit-o și eu, apa a venit cu putere mare și-a trecut ușor peste boncanc și pe acolo pe la șiret a intrat și la ciorapi. Noroc că ne luasem bețele cu noi, că fără ele la fiecare traversare de apă ne-am fi udat pân’ la genunchi, nu doar în bocanci.

Zona de eu cu mine sau de eu împotriva mea trecuse și de data asta cu bine, de la baraj în sus nu mai aveam nici o problemă, urcușul pe pământ nu mă sperie de fel, ba chiar îmi place, antrenează mușchii, scade celulita, dar cumva ecourile experienței le auzeam în minte, din discuțiile piticilor. Undeva concluzia ducea spre un pic cam multă inconștiență pentru gusturile mele. Dar cum în final toți am ajuns întregi și fericiți, a fost o inconștiență frumoasă. Nu știu să spun de ce-mi forțez limitele, n-am știut niciodată, dar senzația aceea de reușită de la final îmi dă aripi, pentru a trece psihic peste toate golurile din stomac de pe parcurs. Deși calculez mult înainte de a face următorul pas, îmi asum riscul și-l înfrunt, iar din rezultat învăț mereu câte ceva.

Sus în poieniță, căutăm soarele, ne odihnim și ne potolim foamea. Fericirea răsună din nou, printre gâfâituri și râsete. Un oftat lung ... Gata, greul a trecut! Dac-am lălăit-o pe urcare, frigul și lăsarea întunericului ne-au scurtat pauza considerabil. Auzisem noi că zona-i plină de urși, dar la câți eram și câtă gălăgie făceam nu prea ne-așteptam să ne întâlnim cu ei. Dar am zis să nu riscăm o coborâre la lanternă, așa că am luat-o pe cărarea bătută și-n zigzag spre vale, la mașini.

Și tot drumul de-ntors am mers în urma ursului ...