Părerologu-n acțiune

Misiune - depunere documentație pentru avizul de mediu

Știți și voi cum se zice - „lunea nici iarba nu crește!”. Nu e ca și cum aș asculta gura lumii, dar nu știu de ce, tare-i greu lunea ... Se aliniază planetele peste noapte, habar nu am, dar lunea, niciodată, creierul meu nu vrea să revină din vacanță de la prima oră. Măi, fraților, dar după ziua de ieri, vă asigur, că dac-ar mai fi trăit Caragiale i-aș fi devenit personaj principal în vreo nuvelă. Dar cum nu mai trăiește, las că vă povestesc eu, să nu mai râd de una singura.

Vine o zi în viața fiecărui arhitect, când trebuie să se ducă și el să mai depună pentru câte un aviz pe ici pe colo. Eu, de exemplu, aveam ieri de depus o documentație la mediu în București și dacă documentații mai făcusem și știam cu ce se mănâncă, de depus era pentru prima dată. Și ca orice lucru făcut prima oară e ceva mai complicat, dar nu imposibil ... Ehe, și de aici a început toată nebunia ...

După un weekend friguros cu mult prea multă muncă fizică, distracție nocturnă și prea puțin somn, evident că lunea n-a-nceput în forță ... Capul greu, ochii-mpăienjeniți, urechile-nfundate cât să n-aud ceasul deșteptător, memoria scurtă cât să nu-mi aduc aminte că nici nu-l pusesem să sune ... Ce mai? Trezire grea și panică. Păi când am văzut eu cât era ceasul, m-am panicat brusc că-ntârzii la birou și deși-mi pusesem de seara un teanc de dosare la vedere, am sărit din pat pe lângă ele și-n zece minute coboram scările la metrou. Pe la a doua treaptă îmi dau seama că pornisem în direcția greșită. Mă-ntorc, îmi iau dosarele, mă duc la poștă să plătesc taxa de depunere și apoi îl rog pe prietenul GPS să-mi facă o rută rapidă până la APM București (Agenția pentru Protectia Mediul). Văd eu acolo vreo trei adrese, dar cum îmi era încă prea somn, nu-mi bat capul deloc, apăs pe prima și-o iau din loc.

La Petrache Poenaru, pe un pod pietonal ce traversează Dâmbovița, am prima șansă reală să mă mai trezesc un pic. Pe la mijlocul podului sperii un șoricel, șoricelul mă sperie pe mine, dar nu atât de tare cât să alunge și somnul. Nici țipătul scurt al blondei din spatele meu nu mă perturbă prea tare. Mergeam teleghidată cu ochii-n GPS.

Undeva pe dreapta o patiserie mă atrage la ea. Avea niște merdenele groaznice, dar la foamea de-mi era păreau minunate-n vitrină. Cred că unele lucruri sunt făcute să mi se-ntâmple numai mie. Deși GPS-ul mă-ndruma hăt departe, la vreun kilometru de mers pe jos, fix acolo, lângă patiseria aia, în fața unui gard trona o pancardă, pe care scria Agenția Națională pentru Protecția Mediului. Puteam să jur că mi-a pus Dumnezeu mâna-n cap și mi-a dat un semn divin. Înjurând în gând GPS-ul că cine știe unde mă ducea, intru cu un tupeu fantastic pe poartă și mai apoi cu și mai multă siguranță-n prima clădire de-mi ieși în cale, evident, fără să mai citesc și ce scrie pe ușă și mă opresc în fața omului de la recepție.

- Bună ziua! Aș dori să depun și eu un aviz pentru ... bla, bla ...

- Aici la fonduri? Mă-ntreabă el mirat ...

- Nu, domne’! La Mediu.

- Da, bine! Da’ la fonduri?

- La Mediu, domne’! Ce nu-nțelegi? Răspundeam eu iritată, cu aronganța prostului atotștiutor ...

- Da domnișoară, dar mediu e format din fonduri și din agenție. Unde vreți să depuneți?

- La Agenție, normal!

- Următoarea clădire, pe dreapta, la parter, la secretariat.

Acum eram sută-n mie sigură că merg la sigur ... punct ochit, punct lovit. Trec prin toată grămada aia de oameni adunați la fumat, trec de recepție și mă opresc în secretariat. Nu mă-ntrebați cum l-am nimerit din prima că nu știu să vă spun.

- Bună ziua! Aș dori să depun și eu această documentație .. bla, bla ... Și-i înmânez dosarul să se uite pe el, așteptând, cu mintea departe rău, bonul acela prin care te înștiințează când să vii după aviz ...

Dar ea nu și nu ...  

- Documenția asta e pentru București.

- Da! Răspund eu mecanic, fără să-mi dau seama că dânsa nu mă-ntrebase, ci mă înștiințase.

- Nu aici trebuie, ci la București! Continuă ea, pe un ton mai ridicat să priceapă „prostu”.

- Păi și! În mintea mea se plimba și continuarea ... Dar ce aici e Timișoara? Sincer chiar nu vedeam care e problema ei, eram în București, la Agenția pentru Protecția Mediului ... Ce naiba vrea să-mi zică?

- Trebuie să mergeți la Agenția de Mediu București! Ceva mai răstit, că poate, poate ...

- Păi și aici ce e? Eu din ce în ce mai mirată ... dar încă nu foarte convinsă c-am ajuns în altă parte.

- Agenția Națională de Protecția Mediului! Asta se ocupă cu păduri, cu rezerveții naturale ... dar la nivel național, nu local ...

Și atunci m-am trezit brusc! Era ora zece ... Începea să fie cazul ... Doar eu cu gurița mea îi dictasem tipei de la Poștă adresa sediului APM, era ceva cu Lacul Morii. Conștientizam că am nimerit aiurea, doar că, nedorind să nu mai ajung cineștie pe unde, ceva mai spășită o întreb:

- Și sediul de pe București unde e? Cum ajung acolo?

- Stați așa, mai aveți răbdare vreo zece minute că trebuie să ajung și eu acolo și vă duc eu.

Ce fericire pe mine! Ca să nu mai zic că deja mă gândeam că mă duce și cu mașina. Gata, deja vedeam doar partea plină a paharului.

M-a dus femeia cu un Mercedes alb, frumos ... Din ală cu 103 locuri, din care trei sferturi în picioare și toate ocupate. Dar măcar am ajuns la destinație, destul de rapid, fără să mai bâjbâi eu într-o parte de București, în care nu fusesem niciodată.

Și din nou cu tupeu. Azi trebuia depus și mai era puțin până-n ora 12.00. La poartă un domn simpatic, cu multe cuvinte pe minut după ce mă trece-n registru mă-ndrumă mai departe. Pur și simplu nu preconizam că ar mai fi putut fi ceva greșit. Așa că cu dosaru-n dinți, bat la ușa, intru și aceeași placă:

- Bună ziua! Aș dori să depun ... bla, bla ... și dau dosarul și aștept din nou, de data asta cu ochii pe Lacul Morii, care era dincolo de geam, bonul bucuclaș.

- Chitanță, împuternicire, cerere, notificare, certificat ... dar (și la dar ăsta mă activez) investiția e pentru Otopeni.

- Da! Din nou .. dânsa afirmă, eu pricep întrebare ...

- Otopeniul e în Ilfov!

- Nu! Răspundeam robotic. Eram în plină fază de negare. Nu-mi venea să cred că greșisem fix asta.

- Domnișoară, Otopeniul e în Ilfov, nu-n București.

- Nu! (Nu, ăsta a ieșit involutar, cu o voce pițigăiată, când realizasem că și mâine voi mai vedea Lacul Morii) Adică da, aveți dreptate! Dar ...

- Duceți-vă la contabilitate, faceți o cerere să vă dăm banii-napoi, apoi plătiți pe Ilfov și mergeți tot aici în clădire dar în partea stângă și depuneți acolo.

Trebuie să recunosc că în ultima perioadă m-am lovit de un nou model de angajat la stat, unul care nu mai e atât de arțăgos și care nu te mai repede de la prima intrare pe ușă, ci unul dornic să te-ajute cu birocrația. Dar eu tot am văzut Lacul Morii și azi de dimineață. 

Misiune îndeplinită.