Cu rucsacu’n spate la Cabana Mălăiești

Februarie – două zile pline de munte, iarnă, zăpadă, soare, uneori și cu ceva dinți, frig nocturn, prieteni dragi și-o noapte la cabană ...

Traseul principal (dus-sâmbăta, întors-duminică): Râșnov (Uzina Veche) – Cabana Mălăiești (1720m) – 3h ½ - banda albastră.

Plimbări pe lângă cabană: Cabana Mălăiești – Prima Căldare spre Vf. Omu și Cabana Mălăiești - Șaua Crucii.

Nu mai petrecusem o noapte la o cabană ascunsă în creierii munților de prea mulți ani, de prin facultate sau liceu și-mi era un dor nebun ... Nostalgii și amitiri ... Îmi era dor de liniștea serii, de apusul privit de la înălțime, de cerul înstelat, de stelele ce cad și de dorințele, pe care, fascinată de frumusețea nopții, uitam să mi le pun ... Îmi era dor de oamenii muntelui, de zdrăngănitul chitarelor în ritmul cântecelor de munte, de poveștile de la gura sobei, de băgatul la somn odată cu găinile. Chiar și de sentimentul acela de teamă că s-ar putea să privesc cerul cu ursul lângă mine îmi era un pic dor. Așa că atunci când Betty de la Arcul Carpatin a venit cu invitația, eu și piticii mei montaniarzi am sărit în sus de bucurie. Ceilalți, ăia obișnuiți cu confortul, intrau în fibrilații.

Trecuse atât de mult timp de la ultima experiență similară că nici nu mai știam să-mi fac bagajul. Cu o seară-nainte de tură m-am blocat fix la ceva ce credeam că e unul din punctele mele forte. Obișnuită de mică cu naveta, apoi cu delegațiile prin țară susținute de plimbările de agrement, aș fi putut jura că dacă-n mijlocul nopții m-ar fi trezit cineva că trebuie să plecăm indiferent unde, eu în zece minute aș fi fost gata, îmbrăcată și cu bagaju-n portbagaj. Și fix aici intervine problema, la portbagaj. Atunci când trebuie să cari lucrurile-n spate și-n deal și vreo 4 ore te gândești serios la ce ai nevoie și la ce nu. Și uite așa dintr-un rucsac de 75l plin ochi, am plecat cu unul de 45l și nici ăla plin. Și-ntre noi fie vorba tot am cărat vreo două, trei lucruri inutile.

Ce mi-or fi trebuit mie papuci? Aveai adidași! ... Gel de duș și șampon? Să te speli unde? În zăpadă? ... Da’ ce mureai o zi fără parfum? Și l-ai luat și pe ăla mare ... Carte de citit? Te-a găsit cultura la-nălțime? Două zile pe munte cu 100 de oameni în cabană și ție îți arde de citit ca să poți s-adormi? ... 

Doar câteva din gândurile ce-mi treceau prin minte pe ultima porțiune de traseu, când cu limba de-un cot de-abia mai târam picioarele.

Și totuși de-acum încolo niște dopuri de urechi nu ar strica la o tură de genul acesta.

În timp mi-am învățat piticii (de pe creier) cu confortul, i-am răsfățat și-am constat că pe unii i-am stricat – au devenit ba anxioși, ba mult prea comozi, ba chiar unii au dezvoltat niște fițe și figuri de divă, de numa’, numa’ și uite așa m-am trezit într-o bună zi cu limitări greu de trecut. Nu sunt eu foarte pretențioasă când vine vorba de condiții, dar măcar baie proprie și duș să am ... Și cald iarna, că ne supărăm ... Cum urma să n-am așa ceva, piticii mei intraseră-n ședință de urgență și așa tare mă bucur că au câștigat cei montaniarzi. Am avut două zile superbe.

Sâmbătă dimineață, undeva în jurul orei 11.00, dimineața mea, prânzul altora, intram în traseu, ca de obicei, râzând la glumele sau poveștile unuia sau altuia ... Eram 5 la număr, că de, restul ceva mai matinali erau deja-n traseu de mai bine de-o oră și ca să ne lăudăm un pic pe unii i-am și prins din urmă.

Dar nu eram singuri, odată cu noi mai intra-n traseu încă un grup, 4 băieți echipați „țiplă”, după cum ar spune un bun prieten de-al meu – bocanci din ăia grei și țepeni, colțari, pioleți, corzi, haine groase și niște rucsaci imenși de cred că intram în ei și în picioare ... Și de pe toate-ți săreau în ochi firme sonere ... Câțiva dintre piticii paranoici, deja începuseră să se-ntrebe dacă nu-s cumva inconștientă ... După sauna ce-o făcusem la tura anterioară, din ianuarie, de la Piscul Câinelui, revenisem la hainele de primăvară-vară: pantaloni subțiri, fără colanți, un tricou și peste-un hanocar, pe alea de iarnă le-aruncasem în rucsac, așa, să fie, că de folosit n-am avut nevoie ... Până și geaca o prinsesem de rucsac de la mașină ca să nu trebuiască să mă opresc în următoarele zece minute pentru o mică sesiune de striptease. Și cum sunt destul de friguroasă de felul meu, mă-ntrebam dacă n-am febră, când i-am văzut pe ăia cât erau de-ncotoșmănați. De bocanci, ce să mai zic, „no name” și de vară ... iar bețele le luasem doar să scap de gura lui tăică-miu. Și bine am făcut. Sincer vorbind nu pot spune că aș fi avut nevoie de mai mult, poate și pentru că nu prea am avut porțiuni de gheață. Ori eu știu să merg, ori bocancii mei chiar nu alunecă.

Până la cabană traseul este ușor, are o diferență de nivel de vreo 1000m pe o distanță liniară de vreo 10km, începe și se termină cu câte o urcare în forță, dar pe parcurs te bucuri și de câteva porțiuni mai line. Fiind iarnă gradul de dificultate crește considerabil și efortul depus necesită o condiție fizică ceva mai bine pusă la punct decât în condiții de vară, plus că și accidentările sunt mai frecvente. O foarte mare parte din traseu e prin pădure, cele câteva luminișuri și poieni îți dezvăluie foarte puțin din frumusețea peisajului ce te va-ntâmpina la cabană. Dacă n-aș mai fi fost în zonă aș fi putut jura după vreo două ore de mers că nu prea o să am cine știe ce fotografii cu care să mă laud pe Facebook. Dar câteva puncte de belvedere sparte-n perdeaua forestieră îți taie respirația.

Nu știu să spun de ce, dar iarna muntele-mi pare mai frumos, pare să aibă o strălucire aparte în marea lui de alb. Poate-i doar pentru că-mi place iarna mai mult ca oricare alt anotimp, poate-i de la alb, poate-i de la prima mea mare dragoste – schiul, poate-i doar de la faptul că m-am născut aproape-n iarnă ... dar iarna muntele îmi pare mai misterios. E drept, îmi place mai mult marea de alb văzută de sus în jos ... Invers, uneori când mă uit în sus marea de alb mă-nfricoșează teribil și-are și de ce.

Aproape pe întreg traseul poteca era dublată de urme de schiuri, iar undeva pe la jumătatea traseului chiar m-am dat din calea câtorva schiori.

Vreau și eu!

Dorința era atât de mare că a răzbătut din plămâni până-n vârf de munte. Ah, ce mi-ar fi plăcut și mie! Piticii nostalgici oftau și ei. Dar eu de-abia mă căram pe mine, d-apoi să mai car și schiuri și clăpari.

Avem fărașe! Hai, ia unu’ și te dă! Mai în glumă, mai în serios, Cristi găsise repede o alternativă la dorința mea.

Și, chiar dacă promitem că nu mai facem, așa ne-am distrat cu fărașele alea duminică, la coborâre, de nici n-am crezut că e posibil ... Puteam să am și mama hainelor impermeabile, că după a treia alunecare aveam zăpadă, ca-n copilărie, până și-n chiloți ... Dar la ce-njurături ne-am luat de la cei ce-au coborât după noi, promitem că pe viitor nu mai stricăm poteca ... De fapt distracția a început de pe la cabană. Cristi le-a adus și tot el a zis să nu le fi cărat degeaba și după ce s-a dat de două ori a deschis apetitul tuturor. Și cum nu se putea fără filmare - priviți aici.

Deși nu pot spune c-am întâmpinat probleme mari din punct de vedere fizic, totuși ultima parte a traseului mi s-a părut destul de obositoare ... Poate și din cauza indicatoarelor alea buclucașe cu 15 minute ... două unul după altul ... Habar nu aveam eu atunci că aceste 15 minute mă vor bântui tot anul ... Dar despre asta în povestea cuceririi vârfului Păpușa ... Pe lângă impactul psihologic al faptului că după 15 minute nu ai ajuns și mai încă 15 minute, mi se făcuse și-o foame, de și-un urs nu mi-ar fi fost suficient la masă. Aveam mâncare, că tot timpul am, dar nu voiam să-mi stric foamea cu vreun sandviș când la cabană m-aștepta și ciorbă și felul doi. Și cum am ajuns sus în căldarea cu cabana am uitat și de foame și de oboseală și de tot, cu rucsacu’n spate am început să mă târăsc prin zăpadă după cele mai bune cadre, zici că pusesem aparatul foto pe foc automat și dacă nu țipa careva la mine că rămân fără mâncare cred că mă prindea a doua zi tot acolo ... Părerolog – statuie de gheață.

În cabană, după o ciorbă caldă, piticii mei erau chiar liniștiți, n-aveau ei baie, dar aveau căldură. Bine, aveau și sac de dormit și haine groase pentru noapte, dar altceva e când dai cu nasul de o încăpere caldă. Mai interesant ar fi fost dacă ar fi făcut ei focu-n sobă ... Oare mai știu să sparg lemne? La câte lemne am spart în copilărie, sigur mă descurc! Îmi răspundeam eu singură cu-o siguranță desăvârșită, acum că era focul aprins și n-a trebuit decât să mă bucur de el ...

La cabană ne-am grupat cu toții, cu toți pe care îi știam și cu toți pe care nu-i știam și i-am cunoscut acolo. Și după ce ne-am lăudat fiecare cu ce-am mai făcut de când nu ne-am mai văzut, după amiaza ne-am petrecut-o afară, la o tură scurtă. De la cabană grupuri, grupuri fiecare-și găsea câte-un loc de joacă, unii plecau în hornuri, alții la cruce sau spre Țigănești, noi un pic mai sus, cât putem, cât nu e periculos ... sau cel puțin așa s-a exprimat Șerban. Luam drumul hornurilor, spre Vf. Omu și ne-am oprit în prima căldare, de acolo începea să fie al naibi de periculos și iubim mai mult viața decât adrenalina. Traseul începea c-un frumos panou de atenționare cu pericol de avalanșe, cât să-mi bage piticii iar în ședință de urgență și când am mai și ajuns la unele porțiuni cu ceva riscuri, piticii băteau în retragere ... De altfel unii dintre noi s-au și întors. Nu mai ninsese de câteva zile, urmele de schiuri dublau și pe aici poteca, pe semne că schiorii care trecuseră pe lângă noi cu câteva ore-n urmă trecuseră și pe aici, zăpada era stabilă, dar pentru siguranța noastră, la îndemnul lui Șerban, anumite porțiuni le traversam doar unul câte unul. În căldare ne-am oprit, am admirat și-am coborât. Soarele apunea cu jocuri de umbre și lumini pe crestele înghețate și cobora învăluind într-o lumină caldă Postăvaru ce se zărea în depărtare.

Seara ne prinde-n cabană, la masă, la o poveste și-un pahar de vin. Unii-și acordau chitarele, alții-și dregeau vocile, doar eu voiam poze cu întunericul ... Gândisem asta de acasă și chiar dacă n-o gândeam unde-i aparatul e și trepiedul, dar nimeni nu bănuia asta. Bine, trepiedul meu e unul mic, cât să-ți faci damblaua cu el. Când am ieșit afară, am constat cu surprindere că nu eram singura, ba chiar unii căraseră trepiede serioase ... Și-așa rău îmi pare că am pierdut multe din pozele de la tura asta ...

Noaptea se lasă rece, mult prea rece ... Majoritatea ieșea, admira repede și fugea la căldură, fotografii nu ... Adevărul e că eram atât de captivată de ce mă-nvăța Ionuț  și de ce-mi ieșea că nu mai simțeam frigul. Cred că mai bine de-o oră am dat ture în jurul cabanei. Mulțumesc Ionuț că ai răbdare cu memoria mea scurtă și-mi explici mai mereu cum se fac poze „profi”.  

Și după atâta mișcare și atât aer curat noaptea toată lumea dormea ... și sforăia ... și sforăia ... și sforăia ... de doar eu nu puteam să dorm. Acum cred că-nțelegeți la ce-mi trebuie dopuri de urechi.

Sfat: Atunci când împarți o cameră cu vreo 14 persoane ia-ți dopuri de urechi și vei dormi ne-ntors.

A doua zi am luat drumul spre Țigănești, dar ne-am oprit în Șaua Crucii și după un photoshooting și un selfieshooting cu împrejurimile, la coborâre Șerban m-a pus în „lesă”, glume de montaniarzi. Adică m-a legat în coardă. Eu prima, el ultimul și Adriana-ntre noi ținându-se de coardă ca de balustradă. Ideea acestei tehnici e de siguranță pe trasee dificile, în cazul nostru, chiar dacă traseul nu era ușor și se aluneca, se putea coborî normal, cu atenție dar fără mari probleme, așa că deplasarea noastră legați în coardă a fost mai mult ca o experiență. Șerban ne-nvăța ceva nou și Adriana a profitat din plin, dintre toți ea aluneca cel mai tare, ba chiar a și luat vreo două trânte că de-abia m-am ținut pe picioare când în cădere s-a prins de coardă. Nici nu vreau să mă gândesc cu ce vântăi a ajuns acasă. Nu sunt vreun profesionist în nici un fel de tehnică, de altfel dacă m-ar pune cineva să blochez coarda cu piolet aș avea dificultăți vizibile și decât să spun prostii, mai bine vă las pe voi să căutați cum se face tehnica corect. În principal ideea e ca ultimul din rând, cel din deal, în momentul în care unul din fața lui cade, să blocheaze coarda ca să-i oprească alunecarea. Dar spre binele vostru, dacă nu știți cu ce se mănâncă nu-ncercați asta singuri, rugați pe cineva să vă învețe, faceți un curs și nu vă legați de nebuni că de multe ori e mai periculos. Eu voiam doar să mă laud că și „lesa” o port cu atitudine.

Ne despărțeam cu greu de peisajul de la cabană, tot soarele prânzului voiam să-l luam în bronz pe noi și de abia mai apoi să plecăm spre casă. Și-așa am și făcut, când a intrat soarele-n nori am luat-o și noi la vale ...