Cu rucsacu’n spate prin Munții Ciucaș (II)

Un vârf din două încercări

17 iunie cu ploaie și vânt

Traseu: Pasul Bratocea – Culmea Bratocea - Șaua Tigăilor – Cabana Ciucaș și de acolo cu 4 roți la vale până în DN

Ce-și face omu’ cu mâna lui ...

E sfânt și trebuie povestit!

Fusesem pe dealuri, prin sate abandonate la vânătoare (fotografică) de ruine și de animale sălbatice, prin țări străine și chiar pe acasă, la poale de munte, dar un traseu montan nu mai făcusem de aproape două luni, de când cu Valea lui Stan, și-mi cam ardeau tălpile după o tură ușoară de vară. 

O tură relaxantă pe placul piticilor mei, fără testări de limite, doar bucurie în natură. Și după vreo trei weekenduri în care prognoza meteo ne-a ținut în case, pur și simplu n-am mai avut răbdare, speram ca Busu să de-a greș cu vremea și noi să ne cocoțăm pe vârf și să facem poze cu rhododendroni. Cumva ar fi trebuit să fim în plin sezon.

Dar cum nici anul acesta nu mi-a ieșit ... Ciucaș păzea, vin și la anu’!

De vreo trei ani încerc să scot și eu câteva cadre de amator cu feeria colorată a rhododendronilor pe fundalul stanelor de piatră create de vânt, dar nu știu cum se face că socoteala de-acasă nu se potrivește neam cu aia din târg. Ba merg prea devreme, ba după ce se trec și-acum de ploaie și ceață nu prea vedeam mare lucru și la un moment dat nici nu prea mai îmi ardea.

Bănuiam că va ploua, ce-i drept ne gândeam mai mult la o ploaie, două, rapide de vară, nu o mocănească rece de toamnă, dar convinși de dorință și mânați de optimismul irecuperabil al lui Cristi, am plecat la drum. Cred că deja v-ați învățat și nu mai are rost să spun cum nu m-am trezit la timp și, evident, iar am ajuns ultima la punctul de-ntâlnire, chiar de era el fix în fața blocului. Bine, nu doar voi v-ați învățat, ci și toți prietenii mei. Când plecăm undeva fac ei socoteala cam cât mi-ar trebui să ajung și mă sună preventiv, chiar dacă e posibil să adorm la loc după ce-am închis telefonul sau să le vorbesc în somn. La opt era fixată ora de-ntâlnire și pe la opt fără zece Mirela îmi dădea trezirea anunțându-mă că sunt așteptată.

Sar din pat direct în haine ... Nu chiar în alea care-mi trebuiau, că de, mâinile au mers mai repede decât s-au deschis ochii și mintea, și cum hainele de bicicletă erau pe același raft cu alea de munte, au apucat și ele ce-au putut ... Am luat rucsacu’n brațe în drum spre baie, bocancii-n picioare și faza cea mai amuzantă a fost că pe la 8 și trei minute mă pomenesc cum mă chinui să bag bicla-n lift ... Și eu nu voiam să urc muntele pedalând, nu de alta dar nu pot ... Încă!

Ehe ... dar să vedeți mirare pe ei când m-au văzut ieșind din bloc cu brățările refloctorizante la mâini și la picioare. Acum nu vă imaginați și voi cine știe ce echipament complex de bicicletă, că-n afară de brățări reflectorizante și mânuși nu pot spune că diferă foarte mult de cel de munte ... doar pantalonii mai subțiri și total neimpermeabili. Restul rucsacului era făcut de seara, așa că aveam de toate – pelerină, căciulă, parazăpezi (paracăpușe, pentru cunoscători), ciorapi de schimb (îmi învățasem lecția după Valea lui Stan, dar nu complet) și-un tricou. E drept încă o pereche de ciorapi și niște papuci aruncați în mașină, nu mi-ar fi stricat, dar poate, poate s-o prinde ceva și de capul meu, pe viitor.

După un prim popas la Mall Ploiești pentru apă și ceva mâncare și-o poză de Facebook ... N-aveam nici una la Mall și am zis să nu ies din turmă ... Am lăsat mașina în Pasul Bratocea și-am spart ceața la intrarea în traseu. Munții Ciucaș în principal îi faci pentru peisaj, nu sunt înalți, nu necesită cine știe ce antrenament sau vreo tehnică specială și ceața ne cam încurca planurile. Dar dacă tot ajunsesem acolo și nici nu ploua, doar nu era să ne-ntoarcem din drum. Plus că nici nu eram singurii „nebuni”. Dacă atunci când parcam noi, tocmai intrase în traseu un alt grup, pe traseu am mai întâlnit mulți alții.

Traseul este unul ușor, sunt vreo 10 km liniari cu o diferență de nivel de vreo 500 de metri între Pasul Bratocea și Șaua Tigăilor (punctul cel mai înalt în care ajunsesem noi). Până la prima urcare ceva mai susținută te dezmorțești și-ți încălzești mușchii pe drumul forestier până la releu, apoi un mic heirup până-n Culmea Bratocea și după, promenadă pe munte până-n șa. De acolo spre vârf ar mai fi fost o urcare susținută cu vreo 300m diferență de nivel, dar noi presați de-mprejurări am ales coborârea spre cabană, care nu era chiar atât de scurtă pe cât o crezusem eu. Timpul total de parcurs a fost de 4 ore, din care 3 cu ploaie, vânt și din ce în ce mai frig.

Prima oră a ținut cu noi, nici un strop de ploaie și tocmai de asta ne-am permis s-o flendurim până la releu, mai o bârfă, mai o poză, mai o stână pe dreapta, un fânar părăsit în stânga, un munte în ceață-n fața noastră ... Și pentru că, încă, nu ploua și optimismul urla-n noi, chiar ne și permiteam să facem ceva glume:

Paparudă nouă ...!

Și-apoi bufneam în râs.

Hai, hai, terminați! Nu mai cobiți! Să fie așa toată ziua, să nu plouă Uite parc-ar ieși și soarele!

Și iar ne umflam de râs.

Lasă, măi, că doar nu vrei să cari pelerina degeaba-n rucsac! Trebuie să o testezi să vezi dacă-și merită banii.

Nu mai mersesem pe munte pe ploaie din copilărie și atunci mai mult de nevoie decât de voie. Mai, mai că uitasem cum e și nici nu prea voiam să-mi amintesc chiar tot. Partea aia cu fulgere și tunete prefer să rămână-nchisă în cufărul ăla, pe care sper să nu-l mai deschid vreodată. La intrarea în pădure am început să-mi amintesc.

E doar o ploaie de vară, trece repede!

Picura ușor, nimic de speriat. Ne-am echipat cu pelerine și-am început urcușul. Cele trei săptămâni petrecute-n birou și cele trei weekenduri în pat sau pe canapea cu laptopul în față își spuneau cuvântul – o urcare ușoară și-un suflu mult prea greu. Eram încă uscați, pelerinele rezistau bine și cheful de munte era de-abia dezmorțit, dar totuși în prima poieniță Cristi se uită la noi și mai mult decât serios ne spune:

A început să plouă destul de serios. Dacă vreți să ne-ntoarcem acum e momentul.

Noi nu și nu. Dacă nu bate vântul, nu fulgeră și nu tună, ploaia poate fi frumoasă. Cam asta gândeam atunci, plecasem să ne distrăm și vedeam peste tot doar lapte și miere. Acum ne bucuram de ploaie. Căutam prin ceață Sfinxul și Colții Bratocei, apoi Poarta, mai încercam ceva poze printre picături. Din când în când ne mai întâlneam cu alții ca noi, indiferenți la ploaie și asta ne dădea și mai mult curaj.

Dar bucuria noastră n-a durat prea mult. În creastă nu ne mai adăpostea nimic și vântul se simțea al naibi de tare și de rece și rând pe rând pelerinele au început să cedeze. Eu am avut noroc, dar doar pe jumătate, aveam o pelerină neagră din fâș, destul de rezistentă (și azi tot pe ea o port), doar că scurtă, până puțin sub fund. Toată apa de pe pelerină se scurgea pe pantaloni, pe pulpe și de-acolo ușor, ușor pe sub parazăpezi direct în bocanci, că de ... De frica insectelor îndes pantalonii în bocanci. După vreo zece minute de mers pe creastă puteam să jur că-mi înoată pești printre degetele de la picioare. În partea de sus, sub pelerină, eram ok, dar la picioare când bătea vântul simțeam ca și cum m-ar tăia vreo zece lame de ras de-odată pe pulpe. Și nu erau decât vreo zece grade afară. Mersesem deja trei ore și întoarcerea nu prea mai era cea mai bună opțiune. Renunțasem să mai ajungem pe vârf, oricum nu văzusem mare lucru din frumusețea peisajului din cauza ceții, de rhododendroni uitasem odată cu prima picătură de apă din bocanci, iar acum când plăcerea se transformase-n durere și distracția-n chin speram să ajungem cât mai repede la cabană. Și nu știu cum dar din turele trecute rămăsesem și cu o imagine deformată a timpilor de traseu, aveam proasta impresie că din Șaua Tigăilor la cabană nu avem mai mult de jumătate de oră. Și-am tot mers vreo oră, la vale, în pas alergător. De fapt toată creasta am cam făcut-o pe fugă, aș putea spune că de la ieșirea din pădure până la cabană n-am făcut decât un singur popas și ăla mai mult forțat că leșinam de foame. Și nu doar eu.

Încet, încet nu ne mai ardea de glume, mergeam din impuls și-n liniște – fix ce-aveau nevoie piticii mei de pe creier să intre-n acțiune. Adevărul e că de pe creastă unii începuseră să se cam plictisească, iar de la primul bocanc plin cu apă să se revolte alții. Unii erau supărați pe ploaie, alții pe ceață, dar cei mai mulți pe mine. Undeva acolo, bine ascunși, piticii agnostici începeau dialogul lor cu divinitatea ... Doamne, dacă chiar existi, dă-ne un pic de soare! Și cred că cel puțin odată am și verbalizat. No, ce pot spune acum, am primit și soare, dar când eram deja-n mașină aproape-n București. Glume de-ale lui Dumnezeu! Altfel pe munte, în coborâre, am primit un jnepeniș de toată frumusețea. Poate cel mai crunt moment pentru mine - trecerea prin jnepeniș. Dacă vântul îl simțeam ca și cum m-ar tăiat zece lame de ras pe picioare, acum aveam impresia că-mi trec pulpele prin mașina de tocat. Da, ați ghicit, nu am prea mare rezistență la durere, dar cu toate astea nu-mi aduc aminte să mă fi plâns prea mult. Sau cel puțin nu mi-a reproșat nimeni.

La cabană mi-a revenit zâmbetul pe buze și primul lucru pe care l-am făcut a fost ... evident ... o poză pentru Facebook. Așa ceva n-avea cum să rămână neimortalizat. În cabană era cald și bine, funcționau calorifele destul cât să ne mai usuce din lucruri. Am renunțat la bocanci din prima clipă și i-am băgat sub calorifer ... Speram și eu ... Dar au mai stat câteva zile și-acasă în balcon până s-au uscat complet. Ciorapi aveam de schimb, dar nu pot spune c-a fost cea mai inteligentă mișcare cu schimbarea lor, când am băgat picioarele în bocanci în cinci secunde erau la fel de uzi ca ăia de-i schimbasem. Avantajul pantalonilor mei, extrem de subțiri, era că se usucă repede, totul era să nu stea lipiți de mine, doar că asta implica stat în picioare ca să se scurgă apa din ei. Și uite așa, cum renunțasem la bocanci și pardoseala din piatră era prea rece, cine credeți voi că era-n picioare pe scaun în mijlocul cabanei? Eu ... Normal, cine altcineva? Măi, și se uita lumea la mine ca la urs ... Era cabana plină și eu le săream la toți în ochi de când intrau pe ușă. Unii, curioși, mă-ntrebau, alții doar râdeau în barbă sau se uitau chiorâș ... dar nu-mi păsa ... pentru un pic de confort, merita efortul.

La cabană convenisem să plătim să ne ducă cu mașina până jos. Chiar dacă mă mai încălzisem, mi se uscaseră pantalonii și ciorba aia caldă, parcă-mi dăduse puteri miraculoase, mă cam săturasem de munte pentru ziua aceea, iar când mă satur ignor și piticii emotivi și speriați de off-road și pe-o banchetă de ceva ce semăna a ARO aștept cuminte s-ajung în DN. Restul încă rămăseseră la un eu cocoțat pe scaun la cabană și scoteau din ei toate glumele rămase în dotare. Și dacă nu mă-nșel cineva ar putea chiar să mă șantezeze cu o poză.

Din Valea Berii, unde ne-a lăsat mașina, până la mașina noastră mai era destul de mers și cum eram și pe DN și foarte obosiți ne-am gândit la variantă cea mai simplă și anume „ia-mă, nene”. În primă fază am băgat băieții la înaintare, dar fără prea mare succes. Eram și patru și uzi și plini de noroi și după ce că trecea o mășină pe oră ne mai și ocoleau toți pe contrasens. Unii ne mai și claxonau ironic. Deși nu mai ploua, frigul era pătrunzător așa că mergeam pe marginea drumului cu mâna ridicată ... poate, poate. Cristi își pierduse speranța și intrase-n acțiune, luând-o înainte în ideea că merge mai repede și ne adună cu mașina de pe unde ne găsea. Noi restul ne răsfirasem. Mirela rămăsese în urmă și continua să facă semne oricui, poate, poate ne-o lua careva. Fix atunci trecea un camion și-o aud cum țipă după noi ... Hai înapoi, a oprit, a oprit! Și noi veneam în fugă, unul câte unul după colț, stricându-i toate visele cu blonde caminoagiului binevoitor. Și-n loc de o blondă a plecat cu unul cu barbă și-nceput de chelie. Dar noroc cu el, că altfel ... săracii de noi ...

Pe drumul de-ntoarcere ne-am bucurat de-un apus superb văzut din mașină și de-un ultim popas la Mall pentru ciorapi și ceva șoșoni.

Poate a doua-i cu noroc!

1 iulie – caniculă și-o nouă încercare de data aceasta cu finalizare pe vârf

Traseu: Pasul Bratocea – Culmea Bratocea - Șaua Tigăilor – Vârful Ciucaș - Cabana Ciucaș - Valea Berii

Cum nu reușisem să ajung pe vârf și nici să fotografiez rhododendroni m-am întors și-n iulie, cu Andrei și Geoarhiva, aproape pe același drum.

Am ajuns pe vârf, dar rhododendronii se trecuseră demult. Știam traseul bine, că de, îl făcusem cu două săptămâni în urmă și cum voiam să fac poze fără oameni, de bunăvoie și nesilită de nimeni îmi iau rolul de măturică. Iau stația și cu puțină grijă să nu uit pe vreunul în spatele meu mă bucur de peisaj. Acum era cald și senin, numai bine de jucat cu aparatul foto. În rest nimic notabil și spectaculos, o tură relaxantă, pe placul piticilor mei ... așa cum mi-o doream pe cea de dinainte. Ba chiar aș putea spune că m-am întors și cu ceva învățăminte noi.

Fiind ultima și având acolo o responsabilitate mică a trebuit să am răbdare ... O calitate ce-mi lipsește cu desăvârșire. Nu pot să spun că nu-i admir pe cei ce încearcă să facă mișcare și mai ales pe cei, care au câteva kilograme în plus, de care vor să scape și niște ani în vârstă, dar de la admirație până la a avea răbdare cu ei e cale lungă. Îmi asumasem asta și-mi educam piticii. Acum să nu credeți că-s vreo fulgerică sau ceva. În realitate merg destul de-ncet, dar mă obosesc teribil de tare opririle din metru în metru, îmi solicită foarte tare genunchii și-mi provoacă un disconfort notabil ... Dar chinul cel mai mare n-a fost neapărat mersul încet cât faptul c-a trebuit să tac, pentru că persoanele rămase în urmă n-au vrut neam să socializeze cu nimeni. Noroc cu Micky că a mai rămas cu mine-n spate ca să mai sporăvăim și noi ca țațele la gard.

După prima oră de mers am înțeles clar că nu poți s-ajuți omul cu forța, dacă nu vrea din prima lasă-l în plata lui să se chinuie ... Să care 4 litri de apă și să se târască până-nvață singur cum să-și echilibreze bagajul. Dar trebuie să recunosc că cel mai tare m-am surprins atunci când m-am oferit să-i car eu bagajul ... Eu care am grijă la fiecare gram de-l pun în spate.

Oricum a fost, ne-am distrat ... Iar punctul de maxim a fost tot la cabană, acolo unde chelnerul, când i-am dat comandă de ciorbă, m-a întrebat fâstâcit:

Dumneavostră sunteți cea de acum două săptămâni? ... Ăăăă ... Cea care stăteați în picioare aici pe scaun?

Și uite cum fac eu părerologul vedetă ...

Și pentru curioși există și Cu rucsacu’n spate prin Munții Ciucaș (I)