În pas alergător spre Vârful Păpușa

E, pe naiba! ... Aș fi vrut eu!

Traseul parcurs:

Urcare: Cabana Voina (900m) – Cabana Cuca - Șaua Grădișteanu – Vârful Păpușa (2391m) pe bandă albastră sau triunghi galben;

Coborâre: Vârful Păpușa - Șaua Grădișteanu – Vârful Găinațul Mare – Cabana Voina pe bandă roșie.

Diferență de nivel: ~1400m pe o distanță liniară de ~10 km (la coborâre cred că au fost vreo 12 km)

Timp scos: 8,9 ore (exagerat de mult, ar spune niște moldoveni)

Eveniment: Ștafeta Munților – Trofeul Zimbrilor Iezer/Păpușa – 7/9 iulie

Acum după ce-am făcut descrierea traseului, mai, mai că-mi vine să mă pup singură, nu alta. Ah, ce mândră mi-s de mine! Să mai zic c-am ieșit pe locul 6? Mai are rost?

Gata. Gata. Să ne liniștim cu laudele de sine că nu e cazul. Vai de mine pe urcare! Doar Betty, săraca de ea, câte văitături a îndurat.

Pentru cei care nu știu, Ștafeta Munților, pe lângă distracție și munte, implică și niște probe de concurs: cultură generală, orientare, talent și cel mai important - alergare montană - și cum eu m-antrenez zilnic, la prânz, cu câte un sprint rapid la sală ... La sala de mese, să nu ratez meniul ăla la super ofertă, cu două feluri de mâncare ... Ce mi-am zis eu:

Aici e de mine, nici iepurii n-aleargă mai tare ca mine! Trofeu, păzea că vin!

În realitate n-a fost chiar așa. Oi avea eu o părere bună despre mine, dar îmi cunosc bine limitările corpului și mult mai bine pe cele ale piticilor ominiprezenți. Și dacă pe pitici îi mai păcălesc uneori să fie de partea mea, picioarele atât pot ele. Și pe principiu’ dacă nu poți s-ajuți, măcar nu încurca, inițial când am discutat de mers pe Păpușa era vorba de o tură în afara concursului, în ritmul nostru, cu multe pauze de fotografii și mult timp pierdut cu gura căscată-n zare ... Așa cât să încurajăm Arcul Carpatin de pe margine, să le mai facem câte o poză și să-i aplaudăm la final când or fi pe podium. Dar cu vreo săptămână înainte de tură, Betty, văzând că nu are suficienți oameni la start, m-a cooptat și pe mine-ntr-o echipă. Ba mai mult, tot atunci mi-a trimis și materialul de studiu pentru proba de cultură generală. Între noi fie vorba, mă bucur tare c-am participat, acum pot să spun cu mâna pe inimă, că-n afara concursului nu ne-am fi distrat atât de tare.

Am plecat din București vineri seară după muncă, eu , Cristi și Toma. Betty și restul de la Arcul Carpatin ne-așteptau deja la cabană cu ultimele instrucțiuni pentru dimineață. Tot drumul de la București la Câmpulung, Toma ne-a povestit cum a alergat el în Hășmaș și cum va alerga el mâine până pe vârf, iar eu, visam la cât de frumos voi dormi dimineață cel puțin până pe la nouă și cum mai devreme de zece nu va vedea nimeni picior de-al meu în traseu. Dar ajunși la Voina, Betty parcă avea ceva din Grinch:

Faceți echipă toți trei! Mâine la 7, ne vedem în față cabanei! La 7.10 intrați la teorie!

Să fi văzut dezamăgirea după fața lui Toma, el care voia s-alerge, când a auzit că face echipă cu mine. Aveam destule ture împreună la activ încât să nu-și mai facă nimeni speranță că voi găsi o altă viteză de urcare decât aia târâș grăpiș, pe care o am deja-n dotare. Cumva dezamăgirea lui făcea concurență cu a mea, când am auzit ora 7.00. Și dacă pentru Toma s-a găsit totuși o soluție făcând schimb cu Betty, ora 7.00 a rămas aceeași.

La proba de teorie, m-am simțit ca la școală, la teză. Ora 7.00, ochii cârpiți de somn, o foaie de hârtie, niște întrebări și niște răspunsuri. Evident că nu citisem materialul de studiu trimis de Betty, avusesem la un moment dat intenția să-l printez mic, să-l fac acordeon și să-l bag într-un buzunar, dar exact ca la școală, m-am bazat pe faptul că vreun coleg îmi va face și mie niște copiuțe. În dimineața cu pricina, printre îmbrăcat, spălat pe dinți și pregătit de tură, am deschis și-am răsfoit cele 4, 5 pagini de întrebări, am răsfoit cu privirea și noroc că am memorie vizuală bună că deși n-am reținut nici un cuvânt am memorat ordinea imaginilor din întrebări și uite așa n-am ratat nici un răspuns.

Ce mic dejun? Ce cafea de dimineață? După teorie am sărit direct la orientare. E drept că Betty ne propusese să renunțăm la proba asta, dar noi nu și nu, piticii mei competitivi intraseră deja-n acțiune după prima probă terminată cu brio, așa că, pe la 8.00 fără ceva, cu un sandviș într-o mână, cu busola și harta-n cealaltă intram în traseu. Nu știu să spun de ce, dar în general, oamenii din jurul meu nu prea au încredere în capacitățile mele de orientare ... poate și pentru că-ncurc stânga cu dreapta ... și acum când Betty îmi puse harta-n brațe, am avut un minut de ezitare și o-ntrebare ce nu-mi prea dădea pace: Măi, oare știe ce face? Apoi când m-am uitat pe hartă și-n orizontul apropiat am realizat că și-unul beat de merge în zig-zag tot găsește toate posturile. Aveam zece minute să terminăm orientarea și după primele trei posturi eram siguri că ne vom încadra în timp. Dar pe la al patrulea au apărut ispitele – frăguțe roșii, rumene și mari și multe, la fiecare pas - și indiferent cât s-au zbătut piticii competitivi, piticii pofticioși au fost câștigători – mersul piticului din frăguță în frăguță. Betty într-o parte, Cristi-ntr-alta și uite așa proba noastră de orientare se cam ducea pe apa râului de lângă noi, că pe noi nu ne mai interesa! Dar cu tot cu oprirea la frăguțe, tot ne-am încadrat în timp.

Și de aici, după zece minute de pauză, intram în traseul propriu-zis, cel cu alergare și cu timpi. Pe parcurs, organizatorii ascunseseră niște Muți – niște bucăți de hârtie pe care erau niște litere – Muți, pe care îi aveam marcați pe hartă și cu care trebuia să ne facem câte-un selfie. De pe la primul Mut, am realizat cumva de ce-s numiți așa ... Că n-au gură să strige ... Și pentru că primul indiciu era „la cap de pod” mergeam repede din pod în pod. Betty ne spuse că Muții sunt ascunși, pot fi oriune: într-o scorbură, după vreun copac, dar în nici un caz sub pod ...

Și acum, bine măi, hidrotehniștilor, păi și eu ca arhitect știu că aia pe care ați pus voi Mutul se numește culee. Capul de pod e deasupra, acolo de unde începe podul ... Dar de, detalii ...

Noroc că văzusem vreo trei, patru ieșind din boscheți și ne-am luat și noi după ei și am găsit împricinatul.

Până la Cabana Cuca trebuia să scoatem 40 de minute și 40 de minute am scos. Am ținut drumul forestier și cum diferența de nivel nu depășea cu mult Magheru am făcut și noi pasul mai mare. Bine, acum că alții au scos jumătate din timp, nu mai conta, piticii mei competitivi erau extaziați că încă mai erau în cărți. La cabană, zece minute pauză și două șocuri: steagul PCR și tabloul cu Ceaușescu ce tronau pe peretele dinspre răsărit și-un pârș. Pârșul a fost șocul pozitiv. Nici nu știam că există așa ceva, un fel de șoricel și veveriță în același timp. Sau cel puțin așa l-am perceput eu. Era adorabil. Îl salvase cineva de la înec și acum devenise model pentru fotografi, în schimbul a câte ceva de mâncare.

Faptul că ne încadrasem în timp mă făcuse să trec un pic peste invidia de o aveam pe cei care mă depășeau în pas alergător. Mai plusa și Betty cu cei care au abandonat și cum vedeam că sunt alții și mai praf ca mine, parcă prindeam curaj. Dar, habar nu aveam ce avea să urmeze.

De la Cuca încolo a fost crimă și pedeapsă, totu-i o pantă ce urcă spre vârf, interminabilă și cu chef de glumă – gluma v-o spun mai spre vârf. Pentru cineva care are o condiție fizică bună spre foarte bună, traseul este unul ușor, din punct de vedere tehnic e mai mult decât abordabil de către oricine, îl poate face și-un copil de vreo cinci anișori, dar altfel pentru noi restul, cei cu o condiție fizică nu foarte bună, e al naibii de greu. Urci, urci, urci și doar urci ... până-n vârf și de acolo în jos la vale, la vale, la vale ... de zici c-ai depășit și Iadu’ nu alta. Altfel, priveliștea pare ca de Rai – loc cu verdeață, cu alți munți în dreapta, în stânga, cu soare și multă voie bună. Doar din când în când câte un Mut ne mai scotea din pepeni.

În liziera pădurii ne-aștepta un Mut, foarte bine pitit. Mulți am trecut pe lângă el fără să-l găsim și poate nu la fel de mulți ne-am încăpățânat să ne și-ntoarcem după el. Începusem căutarea lui puțin înaintea ieșiri-n luminiș. Îmi era frică să nu trec de el și să fie nevoie să iau panta de la capăt. Am harta-n mână, văd poziționarea aproximativă pe ea, citesc: „Liziera pădurii, copac stânga” și de bună voie și nesilită de nimeni mă duc în dreapta ... că de ... Ce vă ziceam mai sus? Dreapta și stânga sunt cele mai mari enigme din viața mea ... Bine, puțin după aia cu „ce fac eu cu viața mea?” Și iau la puricat fiecare pom, copac, arbust, scorbură, tufiș ... Fiecare lucru din partea mea dreapta, care ar fi putut ascunde un Mut. Mama lui de Mut, că nu e nicăieri!. Pe o rază de vreo 100 de metri cred că puteam să fac și planul cadastral, la cât de atentă la detalii am fost. Și Mutul nicăieri. Betty și Cristi renunțaseră și mă așteptau mai sus. Când să mă-ndrept spre ei, văd vreo trei nervoși venind din deal, chiar de nu li se-auzeau înjurăturile, li se citeau pe buze. Nici ei nu găsiseră Mutul respectiv. Dacă ei s-au întors mai de sus, ce eu nu pot? Și plină de nervi, am luat-o înapoi. Păi ce un Mut m-a făcut pe mine? Iau harta, mă mai uit odată, citesc stânga, de data asta o iau în stânga, dar la câți nervi aveam, nici măcar nu am realizat că e vorba de stânga cum urci, nu cum cobori și uite așa am mai luat o dată la picior și la ochi partea de-o știam deja pe din afară.

Mi-am dat seama de propria-mi prostie de-abia la următorul Mut. Mă mai calmasem între timp, mă resemnasem cu penalizarea și încă mai visam că vom ajunge sus în timp util. Căutarea de mai devreme, nervii și piticii mă cam secaseră de energie și deși acum aș fi știut unde era Mutul pierdut, nu mai aveam puterea să mă-ntorc. La Stână mă-ntâlnesc cu Toma, intrase în traseu ceva mai târziu ca noi, dar tot credeam că e mult înaintea noastră și-ar fi fost dacă nu s-ar fi întors și el din drum, de două ori, pentru același motiv. Apoi nu l-am mai văzut până în Șa. Și ca să vezi ironie, pe următorul Mut, cel de la Stână, după ce că era bine ascuns și el sub o bancă, scria „SÎC”! Adică un fel de „mother fuckers, fraierilor!”, mai pe înțelesul românului modern.

De acolo până-n Șa n-am mai avut aventuri notabile, doar o pantă intermabilă și o întârziere de vreo jumătate de oră și de data aceasta nu eu am fost cea care a rămas ultima, Cristi a clacat fizic undeva pe ultima urcare. Teoretic, din Șa, noi cei care eram înscriși la secțiunea Open (un fel de amatori), trebuia să coborâm, doar elitele aveau vârful în program și-n mine începuse o puternică luptă interioară între piticii competitivi, cei ce voiau vârful și cei ce realizau că sunt într-o echipă și individualismul meu nu ar trebui să fie cel primordial. Noroc că și Betty voia vârful și până să apuc eu să-mi verbalizez dorința mă trezesc că răspund afirmativ la întrebarea: Vrei să mergem pe vârf?

Din Șa ne-am despărțit, Cristi a rămas să se odihnească și eu și Betty am plecat spre vârf. Bine, pe lângă noi erau mulți alții, de la alte echipe. Eram sigură că ce văd eu nu foarte departe e vârful. Voiam să trag tare să nu luăm prea multe puncte de penalizare, pentru timpul pierdut. Și-o perioadă chiar am mers în ritmul lui Betty, de fapt până la vârful de-l vedeam de jos. Vârful cu surprize și cu chef de glume! Când am ajuns la el a mai apărut o pantă și înc-un vârf ceva mai încolo ... Și după el, altă pantă și alt vârf ... și altă pantă și alt vârf ... numai vârful nostru nicăieri. Pe la al treilea așa, picioarele mele băteau în retragere, piticii începuseră să se enerveze și să mă enerveze, respiram greu și mai mult mă târam decât înaintam. Pe lângă mine încă mai erau unii de treceau în fugă. Nici să fiu invidioasă nu mai aveam putere. Faptul că vedeam mereu un posibil vârf în apropiere, mă făcea să nu renunț. Deja din cei ce trecuseră de mine, începură să coboare și asta-mi dădea și mai mare speranță că suntem aproape. Îi întreb pe primii cât mai e până sus, ca să știu cum să-mi dozez și ce nu mai rămăsese din puterile mele, iar la auzul celor 15 minute eram extaziată. Apoi nu știu cum se facea că din zece în zece minute de mers ne tot întâlneam cu oameni ce coborau și toți îmi spuneau că-n 15 minute sunt sus. La al treilea 15 minute am izbucnit isteric într-o criză de nervi:

15 minute pe naiba! 15 minute sunt deja de jumătate de oră și nu se mai termină!

Habar nu aveam de unde au găsit piticii mei atâta nerv să mai și bată din picior. Și tot atunci o aud și pe Betty: dacă nu mai poți ne-ntoarcem!

Cum să ne-ntoarcem? Păi ce-am urcat atât și nu ajung pe vârf? Nici vorbă!

Ca să nu mai zic că mă enerva foarte tare și faptul că și ea s-ar fi întors cu mine și ar fi ratat un vârf la care ar fi ajuns fără nici o problemă, dacă n-aș fi fost eu cea care de-abia mă mai târam. Și după descărcare, am luat-o în sus. Aveam impresia că picioarele sunt undeva în urma corpului și-mi părea rău că ridicasem vocea. Până la urmă era vorba doar de ambiția și forțele mele, era vorba de amânarea continuă a reapucării de un minim de sport zilnic, era vorba de faptul că visam la Fuji și realizam cu fiecare pas că pentru 3700m e nevoie de mai mult decât voință. Când tac înseamnă că nu mai pot, iar când vorbesc mult și prost că am intrat în panică. Acum treceam din panică în panică, nu mai trecusem peste limitele, pe care le știam eu că le are corpul meu de ani buni, inima-mi bătea tare și capul părea din ce în ce mai greu, aparatul foto agățat de gât îmi încurca teribil centrul de greutate. Și undeva-n zare, un pic mai sus, îi vedeam pe organizatori, vestele lor reflectorizante mă bucurau teribil. Eram ferm convinsă că ăla-i vârful și chinul meu va lua sfârșit. Și dacă nu aveam destule motive de panică, pe ultima pantă mă pomenesc că-mi curge și sânge din nas. Dar până m-am dezmeticit eu eram deja față-n față cu organizatorii și nici urmă de vârf. Vântul bătea puternic și în pauza de îmbrăcat a lui Betty îmi era foarte frică să m-așez, nu de alta, dar nu credeam că mă mai și ridic. Dar au avut grijă genunchii să cedeze și cum gravitația funcționează-ntotdeauna pe Pământ am ajuns jos și fără voia mea. Cred că cea mai mare risipă de energie am pierdut-o de nervi, acolo aveam nevoie de răbdare și cum eu n-am reușit să dezvolt și niște pitici răbdători, acum trebuia să-i suport pe cei ce se scurtcircuitau nervos că nu mai ajungeam odată și cu fiecare vârf care nu era vârful dorit mai lovea câte unul puternic în moalele capului.

Nu știu cât am stat tolănită-n iarbă până am luat-o iar din loc. Dar mi s-a părut infernal de mult pân-am început iar să respir normal. Vedeam Făgărașul în dreapta, Piatra Craiului în stânga și valea pe care o urcasem în fața ochilor. Nu mai voiam să mă uit în sus, dar eram chitită să nu renunț. De la organizatori a mai fost o mică pantă și apoi drum lin cu vedere la vârf și la vârf am renăscut. Bine după o altă pauza. Ne-am fotografiat, ne-am făcut selfie, am fotografiat peisajul, am postat pe Facebook, am mâncat și deja uitasem cât de greu ajunsesem până acolo.

Apoi la vale am coborât de ne-am plictisit. În Șa l-am recuperat și pe Cristi, care rămăsase destul de uimit de cât de repede făcusem vârful. Deși în mare parte îmi revenisem, un pic de traumă rămăsese acolo, că până să zică el c-am ajuns în mai puțin de o oră jumătate, deja sărisem în sus spunând că am făcut o veșnicie. Până jos la cabană am mai coborât vreo 3 ore bune, cu o pauză pe la mijloc.

Seara, când toată lumea se pregătea de petrecere, eu mă gândeam doar la somn. O poză cu luna plina mi-ar mai fi plăcut, dar lăsasem aparatu-n cameră și nu mai aveam nici un chef să mai merg și după el. Am mai avut un zvâc la proba de talente, ba chiar un zvâc prea mare că pentru un minut am vrut să și particip ... o poezie, un monolog, o scălâmbăială, făceam ceva ... dar noroc că mi-a trecut repede că dacă n-am leșinat pe munte, la microfon leșinam sigur, c-am trac de vorbit în public. Și cum n-am participat la proba de talente, m-am gândit să dreg și eu busuiocul c-o poveste, chiar dacă a trecut jumătate de an de atunci.

Mai multe fotografii găsiți aici.