Cam cât
de mare e dependența mea de seriale bune sau mai puțin bune ... habar nu am ...
dar mi-a trebuit o singură noapte, în mijlocul săptămânii, pentru ultimul sezon
din House of cards ... 13 episoade ... aproape 13 ore ... iar
anul trecut doar un weekend pentru celelalte 3 sezoane ... și cred că asta
spune tot.
Sunt ferm
convinsă că, acum, când spun cât de mult mi-a plăcut acest serial, cei câțiva
prieteni care mi l-au recomandat încă din 2013, jubilează ironic, dar
satisfăcuți și știu că nu va scăpa nici unul ocazia să-mi trântească celebra
replică „Ha, ți-am zis că o să-ți placă!!!”
Nici
multele nominalizări și premii de le-a câştigat primul sezon și nici măcar
Obama, în 2014, în goana lui de a arata că are pasiuni comune cu mine sau mai
bine spus cu americanul de rând de l-a ales, nu au reușit să mă convingă că
merită ... Aveam atât de multă aversiune, în perioada aceea, față de tot ce
avea legătură cu politica, la noi era an electoral iar circul era-n floare,
încât eram sigură că un serial despre politica din America nu ar face decât să
mă îngrețoșeze și mai tare.
Trebuie
să recunosc, că principalul vinovat pentru vizionarea primului episod, a fost
Bill Clinton, care, într-o seara pe când luam masa-mpreună ... eu în bucătărie,
el la CNN ... mi-a spus, așa cum îi spusese și lui Kevin Spacey, că 99% din
film este real; acel 1% fiind atât de nesemnificativ încât am și uitat ce
reprezenta. Apoi serialul a dus de la sine la un maraton de 40 și ceva de ore
de episod după episod.
O să
încerc, pe cât posibil, să urmez îndemnul lui Obama - „No spoilers, please”,
dar vă zic de la început, în cazul în care trăiți în globul de cristal și aveți
impresia că toată lumea și întreg universul consipiră să vă fie bine, dacă nu
vă interesează nimic legat de politică, ideea de manipulare, comportament uman,
relații interumane sau inumane, dacă nu aveți măcar un minim scop în viață ... nu
vă uitați ... nu are ce să vă placă!
Dacă,
totuși ai ales să te uiți și te macină întrebări de genul: cum un neica-nimeni,
copil de fermier, muritor de foame, a ajuns unde a ajuns; cum poate să existe
cineva care să nu aibă nici un fel de respect pentru nimeni, sau cineva
care să calce pe cadavre pentru a-și atinge scopurile, dacă cei doi sunt
psihopați, ori sociopați perverși ... te asigur că nu ai înțeles nimic.
De ce
unul care a plecat de jos, practic de la zero – un copil de fermier, muritor de
foame, dintr-un oraș mic, care-și ura tatăl și tot ce însemna copilărie – a
reușit să parvină și să ajungă atât de sus, e lesne de-nțeles. Atunci când
urăști tot ceea ce nu ai, pentru că nu ai nimic și mai și muncești pentru acel
nimic ... știi sigur ceea ce îți dorești să ai ... și ai doar două variante
posibile, ambele extreme, ori lupți și ai ori te pierzi încercând ... și vei
înțelege că „There are two kinds of pain. The sort of pain that makes you
strong, or the useless pain, the sort of pain that’s only suffering”. La
restul întrebărilor îți răspunzi singur ...
Dacă e
real și e valabil și pentru România? Asta e o întrebare bună. Poate pentru
America o fi real, habar nu am ... nu am fost acolo, nici măcar, în vizită ...
poate aș exagera cu existența unei asemănări cu Bill Clinton, care a avut o
copilărie grea, fiind crescut de mamă și de bunici, apoi terorizat de un tată
vitreg alcoolic, ajunge democrat, guvernator, președinte, chiar și cu amantă,
iar acum, știm sigur că și Hillary are aspiranții înalte. Dar în România, chiar
dacă sunt mulți ce se visează Frank Underwood, multe soții ce aspiră la rolul
de Claire și o presă părtinitoare ... ambiția lor duce, în final, doar la
corupție, ale cărei urme put de la depărtare, la circ și foarte mult kitch.
Chiar dacă Traian a adus băile de mulțime de la americani, Iohannis crede că a
fost ales președinte pe Facebook, Ponta și-a serbat ziua pe stadion cu urale,
stegulețe și vuvuzele și chiar obișnuit cu plagiatul a furat o replică din
House of cards în confruntarea pentru prezidențiale („aș vrea o scuză pentru
nevasta mea, se află aici în platou”), chiar dacă antenele și nu numai, au
luat forma unei Zoe Barnes mult mai țipătoare și pupincuristă și chiar dacă
avem ceva ONG-uri mai mult sau mai puțin pătate politic ... mai avem mult până
putem vorbi în România de așa ceva ... și, rămâne-ntre noi, dar la cât de bine
funcționează asta cu prostirea populației nici nu vom ajunge vreodată. Oare
domnul Remus Cernea, când și-a adus iubita la Senat să susțină parteneriatul
civil, o fi văzut înainte House of cards?
De ce îmi place House of cards? E genul acela de
serial care ori îți place cu totul ori deloc, nu ai varianta de mijloc ...
scenariul, regia cu trucurile ei, actorii geniali ... dar, în cele din urmă,
totul depinde de tine, dacă, atunci când personajul principal ți se adresează
direct, alegi sau nu să-i fii părtaș, să-l lași să-ți fie mentor, să te bucuri
că ați câștigat împreună sau să te simți vinovat, complice la ceva ce poate tu
nu ai face niciodată.
Fictiv,
eu am ales, ceva ce m-a-nspăimântat teribil, am ales să-i fiu alături, să-l
înțeleg și să-l urmez într-o democrație supraestimată, în care
politica nu este despre idealuri ci despre putere și dorințe individuale, nu este
pentru noi cei mulți ci pentru ei ... am ales, pentru prima dată să nu mai fiu
<<păpușa>> scoasă la meeting pentru dorințele altora, cu
care rezonez emoțional ... ci cea care-ți zice răspicat, privindu-te-n ochi:„Nobody
can hear you. Nobody cares about you. Nothing will come of this”.
Și,
culmea, chiar mi-a plăcut ... și, atunci l-am lăsat să-mi fie mentor și am
descoperit treptat că tot ce contează este să ai un scop, dacă se poate să
țintești cât mai sus, e și mai bine, dar totul e să nu renunți niciodată la el;
renunțarea ta nu-i va ajuta decât pe cei care îți vor pune bețe-n roate. „That‘s
how you devour a whale. One bite at a time” – cea mai bună strategie
de care ai nevoie, pe seama ei îți creezi un plan și îți alegi
piesele pe tablă: aliații, sacrificații și dușmanii; dar nu uita un lucru „There
is but one rule:hunt or be hunted”. Ai grijă cu cine pleci la drum,
fii sigur că aveți un scop comun ... restul vine de la sine, poate sună ciudat,
dar dacă ești un Frank dorește-ți o Claire și vice-versa, dacă ești o Claire
alege-ți un Francis.
Cei
drept, deși e un serial politic, politica a fost ultimul lucru care m-a
interesat; pe principiul în dragoste și-n război totul e permis și cum politica
e războiul însuși principiul e la el acasă, loialitatea celor doi chiar și
atunci când sunt pe flancuri diferite m-a făcut să nu mă dezlipesc de acțiune.
Am
învățat că o formă fizică bună, duce la o formă psihică bună, că deciziile
luate pe bază de emoții nu sunt decizii și că cu cât e mai mare muntele și mai
perfidă-i calea de a ajunge la el. Nici ceea ce mănânci nu e de lepădat, dar
nu-ți refuza micile plăceri, iar dacă ai vreun viciu ține-l pentru tine.
Poate ar
trebui să ții minte „Sometimes the only way to gain your superior‘s respect
is to defy him” iar atunci când ai impresia că te-ndrepți spre
nicăieri sau și mai rău spre pierzanie „If you don‘t like how the table is
set, turn over the table”.
Iar,
dacă acum când îți spun toate astea „Do you think I‘m hypocrite? Well
you should. I wouldn‘t disagree with you”.
PS: Nu am
tradus intenționat citatele din engleză pentru a nu imprima propria-mi
interpretare a acestora.